Ceea ce părea stabilit în lume după 1990, este tot mai evident pus în mișcare. Convingerea dezordinii a și dominat în deceniul anterior. La noi, un coleg avizat argumenta că s-a intrat în „secolul Asiei”. Un fost ambasador al României punea recent în relief, de pildă, afirmarea energică a Vietnamului. Aș face încă un pas – dincoace și de ceea ce deja administrația Barack Obama numea „mutarea centrului lumii la Pacific” – spunând (împreună cu Theo Sommer, China first. Auf dem Weg ins chinesische Jahrhundert, C. H. Beck, München, 2019) că după „secolul american”, care a fost integral cel anterior, s-a trecut în „secolul chinez”.
Implicațiile sunt vaste. Am adus discuția asupra ordinii lumii în urmă cu câțiva ani (A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, 2017) sub patru teze: sensul istoriei în zilele noastre rezultă din interacțiunea sistemelor economie, politică, armată, cultură; lumea va fi condusă de o geometrie variabilă a supraputerilor; are loc emergența de noi puteri; nu este soluție la crizele actuale în afara revenirii la legitimare democratică în interior și respectarea suveranității naționale, în accepțiune adusă la zi, în relația dintre state. Au apărut mai curând confirmări, dar nu fapte care să contrazică aceste teze.
S-au conturat însă și noi aspecte. Ordinea încă existentă a lumii asigură dezvoltare tehnologică, dar distruge joburi manufacturiere și ruinează clasa de mijloc (Niall Ferguson). Cum ni se spune deja chiar de la Harvard, schimbarea climei, progresele în tehnologia digitală și mai ales consolidarea Chinei vor restructura lumea mai mult decât războiul în curs din Ucraina (Steven Walt). Unii „democrați” de carton de azi au ajuns să practice procedee ale bolșevismului (Renzo Giorgetti) – începând cu sofismul „cutare are păreri proprii, deci a pactizat cu adversarul sau preia narativul acestuia”. La care adaugă îmbrățișarea oarbă de congeneri, în vreme ce poporul în cauză nici nu a fost întrebat ce dorește! Situația de astăzi, rezultată din sursa triplă a crizei economice, pandemiei și războiului, este de „scindare a lumii”, în urma căreia se va trăi tensionat, cu crize multiple, în „confuzie”.
Deocamdată, suntem la un alt „sfârșit de lume”. De pildă, ne aflăm la apusul neoliberalismului. Postglobalizarea se conturează ca posibilitate concretă. Proliferarea nucleară nu a putut fi oprită, capacitatea militară este în creştere, dar contează mai puţin cine este cel mai avansat, cât forţa de distrugere. Aceasta este enormă de toate părțile. Pacea s-a asigurat prin descurajare, dar acum eventualitatea loviturilor magnetice sau chiar nucleare nu este exclusă. Aplicarea de azi a informaticii și geneticii vulnerabilizează persoana. Nevoia de viziune sporește.
Dacă reflectăm însă asupra viitorului, atunci putem anticipa că lumea ce se conturează va fi una în care economia va orienta decizii politice, științele vor avea impact crescând, forța militară va avea o mare pondere, democrația curată se va apăra greu, iar cultura rămâne sursa primă a dezvoltării. Geometria variabilă a relației supraputerilor va arăta după cum urmează.
Statele Unite ale Americii și China vor fi hotărâtoare în economie, urmate de Uniunea Europeană – dacă aceasta se reorganizează. Militar, SUA și Rusia se detașează ca supraputeri nucleare, dar China urcă rapid prin articularea flotei navale (cu portavioane și submarine nucleare), a aviației (incluzând nave spațiale și sateliți) și a armelor de acțiune la distanță. Politic, SUA vor continua să exercite influența majoră în lume, dar China, cu programul înnoirii instituționale, odată cu restructurarea economiei, atrage țări care au angajat propria dezvoltare. Prin resurse și prin tradiție, Rusia întreține întinse relații pe glob și atrage prin diplomația „echilibrului de putere”. Alte țări atrag prin calitatea democratică, tehnologică și a vieții (Germania), tradiții intelectuale (Franța), diplomația exersată (Anglia), know how (Israel). Polonia, Turcia, Brazilia, Africa de Sud devin puteri politice. Cultura euroamericană își valorifică, în continuare, avantajele – orientarea spre „viața bună”, adevăr verificat în experiență, norme universale, comunicare și spre performanțe. Acum, însă, în premieră, ea întâlnește o cultură – cea chineză – de o amploare neobișnuită, a cărei bogăție abia a început să se dezvăluie celor din afară. Într-un fel, dialogul culturilor abia poate începe.
Am explorat în alte locuri originile, evoluția și șansele Europei unite (The Destiny of Europe,2012), ale SUA (Reconstrucția pragmatică a filosofiei, 2017), ale Chinei (China ca supraputere, 2021) și ale Israelului (Europa și Israelul, 2019), încât aici aș sublinia doar câteva dintre atuurile marii țări de la Răsărit. Invoc date care au desprins-o în supraputere (Hu Angang, China in 2020. A New Type of Superpower, Brooklings Institutions, Washington DC, 2011), fiind subînțeles că, la fiecare indicator, China s-a consolidat și mai mult în ultimul deceniu.
Fiecare al cincilea om pe Pământ începe să fie chinez și o populație tot mai pregătită acționează pentru modernizare, într-o organizare riguroasă. Ocuparea forței de muncă de dimensiuni incomparabile – 780 de milioane de lucrători în China la nivelul de acum un deceniu, față de 448 milioane în India, 157 milioane în SUA, 111 milioane în Indonezia – conferă Chinei perspective aparte. Nivelul de viață al chinezilor s-a ridicat hotărât și infirmă clișeele în circulație.
Țara dragonilor a trecut cu uimitoare iuțeală de la o țară lovită de iliterație, la a doua forță educațională a lumii. Abandonul școlar este în China mai mic decât în țări europene. Țara opera deja în 2015 cu peste 33 milioane de studenți, peste 22 milioane de elevi la școli vocaționale, cu 290 de milioane de oameni în formare continuă, cu 145 milioane licențiați și cu deschidere spre idei noi și, astfel, cu șansa de a deveni prima putere în resursă umană de calificare înaltă.
Doar SUA (cu 1,5 milioane) și China (cu 1,9 milioane) aveau deja în 2009 peste un milion de cercetători cuprinși în „Research and Development”. Educați superior în știință și tehnologie în China erau 20 de milioane de persoane, în SUA 17 milioane. Ca producție de cercetări, China a trecut înaintea Angliei, Germaniei și Japoniei. La folosirea comunicării electronice China este în fața tuturor.
Munca bine calificată și organizată, nivelul înalt al tehnologiei, deschiderea (the opening-up) spre lume, învățarea din cele mai bune experiențe, contactele (în condiții normale, în jur de 125 de milioane de turiști chinezi vizitează anual alte țări), însușirea limbilor străine (analize franceze spun că deja în 2014 peste 29% dintre chinezi vorbeau încă o limbă) asigură propulsia Chinei.
Valorile culturii chineze sunt răspândite astăzi într-o organizare fără echivalent. Deja în 2015, în rețeaua Centrelor Confucius opera în peste 1300 de institute și unități pe glob, în 126 de țări, iar peste o sută de mii de lectori conduceau activitățile. Cultura chineză pătrunde masiv în restul lumii. Este și mai clar că figura sa tutelară, Confucius, stă alături de Moise, Platon sau Cicero.
Forma de conducere meritocratică propusă de confucianism este tot mai luată în serios pe glob. Chiar în SUA și Germania s-a ajuns să se contrapună în dezbateri publice conducerea „meritocratică” – adică recrutată după competență și capacitate de decizie – celei recrutate în funcție de bugetele campaniilor electorale și marketizare. Azi, este clar că democrația fără meritocrație duce la crize.
Putem formula, ca altădată, generalizări pretențioase privind direcția lumii? Cred că mai realiste sunt modelările.
Hegel vedea în istorie un „progres în conștiința libertății” și, deci, spre libertate. Azi avem înaintarea, dar libertățile șchioapătă. Max Weber ne-a și lăsat anticiparea terifiantă a „carcasei tari ca oțelul a supunerii”, în care „libertățile nu vor mai crește până la cer”. Trăim, desigur, sub dependențe noi – de pildă, accesul facil la arme. Heidegger a avertizat că oamenii vor deveni material al prelucrării tehnice. Se petrece și așa ceva – se aplică, de pildă, tehnologii ale schimbării de sex. Marcuse a vorbit de„societatea unidimensională”, în care posibilul este anulat de existent. Ne confruntăm cu această absorbție – expansiunea conformismului fiind probă. Diagnoza mea (Societatea nesigură, 2016) este că vom fi într-o lume cu schimbări, alternative și oportunități, dar nesigură.
Dar discuția asupra ordinii lumii ce vine are de început și ea cu ceea ce este. De aceea, aș face cât mai intuitive abordările existente.
O abordare pleacă de la maxima: „Lăsați-ne în pace, că știm noi mai bine ce ne trebuie.” Coreea de Nord o ilustrează astăzi și atestă că nu este decât soluția izolării, cu costurile ei.
SUA cultivă maxima: „Să aplicăm acordurile internaționale și alte acorduri”. Este o abordare indispensabilă, dar acordurile în vigoare au fost adoptate în condițiile unei anumite distribuiri a puterii în lume, care, între timp, stârnește nemulțumiri.
Rusia este condusă de maxima: „Să asigurăm echilibrul supraputerilor.” Lumea nu se lasă însă redusă la supraputeri, încât puterile și statele mai mici nu o aplaudă.
O altă abordare s-a organizat pe maxima „suntem oameni ca toți ceilalți și avem dreptul să ne decidem soarta în concertul umanității – nu demantelăm ceea ce este, dar facem conexiuni în toate direcțiile și nu restabilim vechea diviziune a lumii în blocuri politico-militare”. Turcia, Ungaria, Brazilia, India, Africa de Sud, Chile sunt apărători mai vocali ai acestei abordări.
O altă privire se lasă călăuzită de maxima: „Să facem ce ne spun să facem cei mai puternici.” România actuală o aplică. Doar că cei mai puternici controlează situațiile din optici proprii. Ei nu pot decide adecvat în locul tău și nu pot suplini efortul tău.
Se construiește însă o ordine nouă a lumii. China vine dintr-o tradiție cu caracteristici aparte – nu i se poate comanda, nu poate fi propriu-zis cucerită (maxima chineză din vremuri imemoriale fiind aceea că „ne puteți cuceri, fiind mai înarmați, dar tot cu noi trebuie să ne guvernați”), nu a inițiat războaie și are nevoie de pace pentru propria dezvoltare. Ea aduce pe scenă maxima: „Armonia este mai aducătoare de avantaje decât conflictul.” Abordarea aceasta este înțeleaptă, mai cu seamă într-o ordine a lumii plină de pericole, precum cea de azi.
Doar că și armonia cere reglementări de drept internațional (care presupun nu doar acorduri, memorandumuri etc., cum se crede, ci tratate). Foarte probabil, diplomațiile vor lucra în anii ce vin la asemenea reglementări. Oricum acestea sunt întârziate: pare uimitor, dar nu s-au semnat încă tratate de reașezare a situației de după al doilea război mondial în Europa și nici de încheiere a „războiului rece”. Cine cunoaște efectiv situația își dă seama de profunzimea a ceea ce este de rezolvat azi.
Sunt de părere că „realismul politic”, cu Allison, Kissinger, Walt și discipolii lor, au dreptate atunci când, în noua situație a lumii, au în vedere o ordine westfaliană înnoită. Au dreptate și „realiștii” germani și francezi, care propun încheierea erei postbelice prin relansarea națiunilor.
Deviza răspândită astăzi – „Să nu schimbăm ceva, căci poate fi mai rău!” – nu rezolvă nimic. Ea doar agravează lucrurile, ca și exportul de organizări de altădată. Refacerea blocurilor politico-militare, la care se presează azi, este doar expedient, nu rezolvare. Cooperarea rămâne soluția, știind că pretenția unui singur fel de democrație nu este democratică.
Teza mea este aceeea că se resimte acut în viața internațională nevoia unei noi abordări – ca viziune și metodă. Un fapt se impune: nu este posibilă democrația în afara statului național ce se asumă pe sine (Mannent) și nici asistența socială (Habermas) sau creativitatea (Bootle). Adaug: unde statul national nu se asumă pe sine, nu este posibilă nici dezvoltarea. Iar unde statul se lasă în mâna unor nepregătiți – cum se observă ușor – împotmolirea în neajunsuri este implacabilă.
Maxima pe care o apăr: „Să interacționăm în lumea timpului nostru luând decizii informate și competente, în care să ne exprimăm pe noi înșine, considerând și consecințele”. Această maximă este ferită de ideologii ieftine și permite fiecărui stat să se întoarcă la a lucra pentru cetățenii săi.
