A fost, la 31 august, Ziua Limbii Române. O sărbătoare asumată prin Parlament în anul 2011. O alegere fericită a datei, care concordă cu o sărbătoare de peste Prut, Limba Noastră. Aparent, am înscris în calendarul concret al zilelor noastre o sărbătoare națională cu reverberații și în țara-soră a României. Un bun prilej pentru autorii propunerii legislative să își scrie în CV-uri o realizare importantă.
Să nu mă înțelegeți greșit: pentru mine, fiecare zi este o zi petrecută în limba română pentru că sunt român. Dorința de a face din limba noastră maternă prilej de sărbătoare într-o zi anume mi se pare a fi una de relevanță minoră. În fapt, această sărbătoare este ilustrarea perfectă a imaginii pe care și-o creează despre ei înșiși politicienii fără substanță care vor să dea impresia că fac ceva pentru țară.
Dar să acceptăm ideea că o astfel de sărbătoare este importantă și să vedem cum sărbătoresc cei care au inventat-o. Politicienii, adică. Orice om care posedă o cunoaștere normală a propriei limbi materne poate asculta sau citi ceea ce transmit oamenii politici și poate pune cuvintele acestora în categoria „limbii de lemn”. Inventatorii sărbătorii limbii române se dovedesc adesea niște harnici combatanți ai acesteia.
„Limba de lemn” este expresia folosită pe vremea comuniștilor de intelectualii (câți au mai rămas după epurări, deportări, pușcării și crime!) care fixau în această sintagmă discursul sărac al activiștilor de partid. Un discurs limitat la câteva cuvinte impuse de regim. Aparatul de propagandă al partidului comunist limita la o serie de cuvinte-cheie discursul public din două motive: primul, pentru a repeta la nesfârșit, până la spălarea pe creier, a „avantajelor” comunismului. Al doilea – pentru că activiștii de partid aveau puțină școală și era mai ușor de repetat la infinit un text sărac în idei și cuvinte.
Era de așteptat ca după Revoluția din 1989 cuvintele în limba română să revină la viața liberă. Avem o limbă foarte frumoasă, o „comoară” cum spunea poetul basarabean Alexei Mateevici. O limbă de sorginte latină și îmbogățită de mulți din cei care ne-au trecut pragul. De asemenea, era de așteptat ca în fruntea țării, în locul vorbitorilor de limbă de lemn, să vină oameni cu carte, vorbitori ai frumoasei noastre limbi.
Limba de lemn este la mare prețuire și azi.
Din păcate, în locul limbii române au apărut alte două direcții de exprimare: limba de lemn și „romgleza”. Iar peste cele două trenduri, plutește din când în când limba cu vocabularul bine întocmit la Bruxelles de Comisia Europeană.
Dacă „romgleza” este legată mai degrabă de mediul de business și poate avea o relativă justificare faptul că trăim într-un timp al globalizării, reapariția pe coordonate noi a limbii de lemn este inacceptabilă.
Bogăția vocabularului ilustrează în mod evident nivelul de dezvoltare intelectuală. Cu cât știm și folosim mai multe cuvinte, cu atât creierul nostru este mai plin de cunoaștere. Sigur, există și limbaje de specialitate, pe care majoritatea oamenilor le înțeleg mai greu. Dar aceste „nișe” de limbaj sunt destinate celor care practică aceleași meserii, au aceleași studii – medici, fizicieni, ingineri, juriști etc. Acest fenomen la limbajelor de nișă este firesc în orice parte a globului am trăi.
Dar pe scena politică, mai ales în situațiile în care politicienii se adresează poporului, este nevoie de buna cunoaștere a limbii române și de puțină artă oratorică. Te așteptai ca vorbitorii unei limbi latine să aibă cât de cât habar despre oratorie. Ceea ce se întâmplă însă în România la nivelul discursului politic este absurd și jenant.
De ce nu știu politicienii noștri să se exprime corect și amplu în limba română?
Deși se împăunează cu mândria de a fi români și postează pe toate rețelele de socializare texte care creează impresia că politicienii noștri muncesc cu spor în folosul nostru, al românilor, realitatea este alta. De peste 30 de ani, pentru a-și acoperi incapacitatea de a lucra corect și concret în folosul oamenilor care i-au ales, dar și pentru a-și acoperi gravele carențe intelectuale și culturale, acești oameni din fruntea țării au reinventat limbajul de lemn.
Mai mult, pentru a spori impresia că muncesc, folosesc neîncetat, în orice împrejurare, cuvintele noii limbi de lemn. Unde duce acest lucru? Vede și simte fiecare român: viața a devenit tot mai scumpă, milioane de români au plecat din țară și nu au niciun gând să revină, educația și sănătatea funcționează la limita improvizației. Nu avem suficiente autostrăzi, sunt nenumărate școli cu toalete în curte, prețul la energia pe care o producem la noi acasă a urcat la stele. Iar lista neajunsurilor este extrem de lungă.
Pentru a-și ascunde incapacitatea și golurile educaționale, clasa politică se refugiază în cuvinte goale. Toți sunt „mândri”, toți aplaudă performanțele excepționale ale unor savanți, cărturari sau sportivi, sperând că dacă se asociază cu aceștia, are loc și un benefic transfer de imagine de la cei care fac la cei care doar …se prefac că fac!
Între limba de lemn și birocrație există o strânsă legătură.
Una dintre consecințele necunoașterii complete a limbii române se traduce și în …birocrație. Atunci când folosești prea puține cuvinte, ai nevoie de formulări repetate pentru a te face înțeles. Nu este vorba aici despre simplitate, dimpotrivă, despre abuz asupra limbii române, care devine astfel suport pentru ezitările și greșelile decidenților. Iar acestea se propagă în jos, către noi, transformându-se în obstacole birocratice. Poate părea paradoxal, dar atunci când ești sărac în cuvinte ajungi să faci abuz de ele.
Oameni buni, iubiți și respectați limba română independent de ce cred sau știu guvernanții. Și iubiți-o în fiecare zi. Citiți cărți, scrieți și vorbiți corect, folosiți diacritice, pe scurt, purtați-vă cu ea așa cum vă purtați cu o doamnă. Ridicați-vă în fiecare zi la înălțimea ei pentru simplul fapt că ne-am născut cu toții în limba română!
Vă doresc tuturor sănătate!
