Anita Ekberg și Maria Schneider. Un destin similar, trist și nedrept, leagă protagonistele feminine ale celor mai cunoscute capodopere ale cinemaului italian de după război. La fel ca și protagonista feminină din Ultimul tango la Paris al lui Bertolucci – decedată în urmă cu trei ani după o luptă cu bolile și singurătatea, Anita Ekberg a plecat și ea în căutarea unei vieți mai dulci prin alte constelații, nu înainte, însă, de un veritabil slalom printre tentaculele uitării. În timp ce filmele cărora le-au dăruit viață au rămas impregnate pe veci în memoria cinefililor, filmul propriilor lor vieți nu a avut spectatori, a rămas, în cazul fiecăreia, o desfășurare mută de disperări, regrete, umbră, abandon, urmând un scenariu imprevizibil și nedrept.
Viețile ambelor dive par să fi fost înghițite de succesul propriului film, care le-a fagocitat ulterior existența. Dealtfel, niciuna dintre ele, după respectivele două roluri extreme, nu a mai avut apariții de marcă, memoria obișnuită a reținut puține titluri cu ele drept protagoniste, deși ambele au continuat să facă filme. Maria Schneider a murit nereușind până la sfârșitul vieții să metabolizeze experiența trăită la filmările „Ultimului tango” și l-a detestat ulterior pe Bertolucci, pierzând puține ocazii de a-l critica, fie și la mulți ani după film.
Pentru Anita Ekberg, „zeița” suedeză în care Fellini vedea prototipul perfect de femeie care aprinde imaginația bărbăților, experiența La dolce vita nu a fost una traumtică, ci, dimpotriva, i-a adus faimă și glorie într-un moment în care avusese deja apariții la Holywood, dar nici una promițătoare de celebritate. Genialitatea lui Fellini de a o arunca, metaforic, în Fontana di Trevi, alături de Marcello Mastroianni, a fost pasul care i-a schimbat viața. Din simpla Anita a devenit Anitona, un augmentativ cu multiple conotații.
Greu de spus cine pe cine a ridicat în slăvile creației, Anita îi spunea lui Fellini că nu el a creat-o, ci tocmai invers. Faima i-a adus bani, notorietate, doi soți și mulți iubiți celebri, însă nimic după acel moment nu a mai putut egala acea stare de grație. Printre relațiile cunoscute sau mai puțin cunoscute: Gary Cooper, Frank Sinatra, Tyrone Power, Gianni Agnelli, pe care, post mortem, îl definea „Bărbatul”.
O anume ingenuitate a caracterizat-o, cea a nordicei căzută în groapa cu lei a pragmaticilor seducători italieni în anii cei mai plini de după război. Însă nu i-a lipsit doza de pragmatism cu care să-și întrețină imaginea de divă. Anii au trecut repede, însă, așa cum trec repede anii când întâmplările se succed cu mare viteză în viețile noastre, și, după al doilea divorț, „formele” care înainte stârneau invidia au început să se transforme în multe kilograme în plus, rolurile au început să se rărească, până la dispariție, papparazzi nu o mai urmăreau, scrisorile pasionate au dispărut complet, iar de aici până la uitarea completă a mai fost un singur pas.
Ultimele fotografii ale ultimilor ani surprind o femeie în vârstă, fără energie vitală, cu privirea goală, părul lipsit de strălucirea de altădată, cu un corp greu de purtat și o existență lipsită de stimuli și sens. Ba chiar i-au intrat hoții în locuința de lângă Roma, unde trăia singură, i-au furat toate bijuteriile, iar altădată i-au dat foc la casă. A cerut și ajutorul fundației Fellini, însă după dispariția Maestrului, a dispărut și magia, și, odată cu ea, și banii, ajutorul nu mai avea de unde să vină. Ultimele apariții tv, mai mult din compasiune, redeschid și ele vechi răni necicatrizate, așa că după tot șirul de întâmplări nefericite decide să își încredințeze destinul unui anonim azil de bătrâni.
A murit la 83 de ani, avea un tutor legal, neavând nici un fel de rude. O ceremonie scurtă într-o biserică luterană din Roma, apoi cenușa îi va fi împrăștiată pe pământ suedez, conform propriei dorințe. Un înger blond căzut. Cine știe dacă ridicarea precoce la cer, precum cea a celeilalte blonde celebre, Marylin, nu e preferabilă.
