La alegerile generale şi prezidenţiale din 2004 votaserǎ la secţiile din strǎinǎtate 40.869 cetǎţeni români la primul tur şi 40.149 la cel de-al doilea, dupǎ ce, în anii precedenţi, numǎrul voturilor înregistrate se situase cam în acelaşi ordin de mǎrime. În 2009 au fost 95.068 la primul tur şi 147.754 la al doilea. Simpla citire a acestei serii de date ar fi trebuit sǎ ne facǎ sǎ ne aşteptǎm la o creştere a numǎrului de votanţi în 2014. Ea s-a şi produs, spre surpriza funcţionarilor Ministerului Afacerilor Externe: la primul tur al alegerilor din anul acesta au reuşit sǎ voteze 161.262, iar câtorva zeci de mii le-a fost închisǎ în nas uşa secţiilor de votare.
Nu-mi propun sǎ reiau aici discuţia despre vinovǎţia autoritǎţilor care au redus numǎrul secţiilor de votare în Europa Occidentalǎ şi în America de Nord, adicǎ exact acolo unde era previzibilǎ o creştere a numǎrului celor care aveau sǎ se prezinte la urne, dar şi un vot covârşitor favorabil dreptei (aşa a fost din 1990 încoace). Ceea ce voi încerca sǎ explic în cele ce urmeazǎ sunt cauzele care au dus la creşterea continuǎ a numǎrului votanţilor din diaspora. Singurǎ, creşterea numǎrului românilor aflaţi în strǎinǎtate nu explicǎ explozia votului acestora.
Fenomenul emigraţiei româneşti nu este uniform – el a cunoscut etape cu caracteristici diferite. Încerc sǎ le rezum, cu riscul schematizǎrii excesive.
Lǎsând la o parte emigraţia de pânǎ la al doilea rǎzboi mondial (ai cǎrei protagonişti au pierdut, în general, legǎturile practice cu ţara-mamǎ), un prim strat al diasporei este constituit din emigranţii din timpul regimului comunist. Am putea spune cǎ mai toţi au avut o motivaţie politicǎ, dar pentru o parte din ei (evreii şi germanii) a existat şi o componentǎ etnicǎ. Pentru ceilalţi, refuzul regimului comunist a fost motivaţia aproape exclusivǎ. Pentru toţi cei care au emigrat în anii aceia, gestul avea semnificaţie definitivǎ. Putem spune cǎ a existat şi o componentǎ economicǎ în motivaţia acestora, dar ea era secundarǎ. Cei din prima categorie de emigranţi din aceastǎ perioadǎ locuiesc azi mai ales în Germania şi Israel. Ceilalţi s-au îndreptat preponderent cǎtre Franţa şi Statele Unite.
Dupǎ 1990, componenta economicǎ devine dominantǎ, dar existǎ (mai ales la începutul anilor ’90) şi o motivaţie politicǎ, generatǎ de mineriadǎ şi dominanta conservativǎ a guvernǎrii. Tot determinanta economicǎ este caracteristicǎ emigranţilor de dupǎ 2002 (şi mai ales dupǎ 2007), care au beneficiat de desfiinţarea vizelor. Caracteristic acestei generaţii de emigranţi este faptul cǎ strategia asumatǎ iniţial era cea a emigraţiei temporare, adesea doar a unui membru al familiei – având tendinţa de a se permanentiza pe mǎsura integrǎrii în comunitǎţile de sosire.
Teoria spune cǎ emigranţii cu motivaţie politicǎ au tendinţa de a face eforturi de integrare în comunitatea de sosire, fiind mai puţin interesaţi de evoluţiile din ţara de origine. Dimpotrivǎ, emigranţii economici pǎstreazǎ legǎturile şi interesul faţǎ de aceasta, neabandonând total speranţa de a reveni. De aceea, ei tind sǎ formeze comunitǎţi active de conaţionali, lucru mai rar întâlnit la emigranţii politici.
Pânǎ la începutul anilor 2000, grosul diasporei româneşti era constituit din cei care plecaserǎ din motive politice, fǎrǎ speranţe de reîntoarcere. De aici numǎrul mic al votanţilor înregistrat în strǎinǎtate. Dupǎ 2004, tipologia emigraţiei se modificǎ. Aşa se explicǎ faptul cǎ în ţǎrile cu emigraţie “tradiţionalǎ” (Germania, Israel) evoluţia participanţilor la vot a fost puţin spectaculoasǎ. Ponderea principalǎ încep sǎ o deţinǎ cei care cred cǎ au plecat doar pentru o perioadǎ limitatǎ, cǎ într-o zi se vor întoarce – de aceea sunt tot mai interesaţi de felul în care merg lucrurile acasǎ. Aşa se explicǎ explozia numǎrului de votanţi în ţǎrile devenite destinaţie predilectǎ în ultimul deceniu: în Italia şi Spania, numǎrul votanţilor crescuse de la 3.864 în 2004 la 42.676 în 2009, respectiv de la 2.689 la 35.911. La primul tur din acest an, cifrele au fost mai mici tocmai pentru cǎ au fost împiedicaţi sǎ voteze. La al doilea tur, s-a ajuns la 96.911 şi 83.117 persoane care au putut vota (probabil, numǎrul celor care ar fi dorit sǎ o facǎ ar fi depǎşit 100.000).
Cum spuneam, spre deosebire de vechii emigranţi, “noua diasporǎ” este organizatǎ în asociaţii (formale sau nu), desfǎşoarǎ activitǎţi sociale şi chiar politice (participǎ la alegerile locale), dispune de reţele de comunicare eficiente. La recentele alegeri, aceste organizaţii au constituit un factor de stimulare a participǎrii la vot. Au cerut (în zadar) autoritǎţilor de la Bucureşti înfiinţarea de noi secţii şi, constatând cǎ nu primesc rǎspunsul aşteptat, au trecut la acţiuni de protest, cea mai contondentǎ fiind votul negativ administrat prim-ministrului. Acesta încercase sǎ “ciupeascǎ” câteva zeci de mii de voturi care i-ar fi fost defavorabile; a obţinut furia întregii ţǎri.
Mircea Kivu este sociolog
