Joi, la ora 19.00, sunteţi invitaţi la un nou eveniment dedicat aniversării a 25 de ani la înfiinţarea editurii Humanitas: volumul „Declaraţie de iubire“ de Gabriel Liiceanu apare acum într-o nouă ediţie, de colecţie, îmbogăţită cu noi capitole despre Alexandru Dragomir, Mircea Ivănescu, Nicolae Steinhardt şi Petre Ţuţea.
„Paginile acestei cărţi s-au născut dintr-o idee simplă: fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv”, mărturiseşte Gabriel Liiceanu. “Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni – ei nu pot fi mulţi – pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă.
Fiecare om face faţă la ce i se întâmplă pentru că este protejat în felul acesta. Fără acest zid de fiinţe iubite care ne înconjoară (indiferent că ele sunt sau nu în viaţă), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde,
ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi – covârşitoare uneori! –, invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt. Despre asemenea oameni este vorba în această carte. Ei poartă numele de Monica şi Virgil Ierunca, Noica sau Creţia, Sebastian sau Dragomir, Henri Wald, Andrei Pleşu sau Horia Bernea. Cu excepţia lui Mihail Sebastian, pe toti ceilalţi i-am întâlnit în carne şi oase si ei sunt cei care mi-au construit sau mi-au influenţat destinul.“
Ţuţea, un filosof intrat în „folclor“
Una dintre personalităţile care l-au marcat pe Gabriel Liiceanu este Petre Ţuţea. Şugubăţul înţelept continuă să marcheze şi azi generaţii întregi de români dacă ne uităm numai la miile de citate memorabile ale sale vehiculate pe facebook. Nu toată lumea ştie însă că aceste vorbe de duh au fost scoase la lumină într-o carte apărută în 1993 la Editura Humanitas, carte intitulată “322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea“.
Gabriel Liiceanu povesteşte în cartea sa “Declaraţie de iubire” cum a apărut acest volum: “Deşi nescrise, paginile care conţin «vorbele» lui Ţuţea nu sunt mai puţin ale lui Ţuţea. Rămâne doar să ne întrebăm ce reprezintă ele în fond. La ce trimite această operă stranie care s- a născut în absenţa operei şi dincolo de orice operă preexistentă?
Zeul nu vine niciodată să se aşeze în colţul camerei când vrea omul sau când crede el că e bine. Se întâmplă să ne fie asistate – şi deci încărcate de har – gesturile la care nu ţinem cel mai mult, în vreme ce în punctele în care am vrea să fim mari rămânem în singurătatea şi puţinătatea noastră de oameni. Zeul nu a stat niciodată în colţul camerei când Ţuţea a scris, deşi ar fi dorit să lase în urma lui o «operă», un sistem prins temeinic între coperţile unor tratate impunătoare. În schimb, zeul l-a asistat când vorbea, chiar dacă încercarea lui Eliade de a-l consacra prin formula «geniu al oralităţii» şi de a-l face să se recunoască într-însa l-a nemulţumit pe Ţuţea, aducându-şi de fiecare dată aminte cu amărăciune de ea.
Ţuţea rămâne de aceea un fenomen folcloric dimensionat la nivelul unui individ. El, Ţuţea, trebuie «cules», aşa cum face folcloristul când culege şi pune laolaltă vorbe care nu-i aparţin. În cazul lui Ţuţea este nevoie de un alt autor – editorul – care să consacre oralitatea ca operă şi să-i dea dimensiunea obiectivării ei.
Ca autor «folcloric» Ţuţea s-a dăruit şi s-a risipit în verva propriei sale oralităţi. «Am purtat ideile şi credinţa precum poartă vântul microbii.» Iar aceste idei şi această credinţă merită culese din spaţiul generozităţii şi migrării lor, pentru a fi puse laolaltă şi oferite încă o dată, pentru cei care nu au stat în bătaia bună a vântului şi nu au putut beneficia de zborul lor. De aceea cartea în care Ţuţea se recompune din fragmentele propriei sale risipiri s-a născut printr-o operaţie de regăsire, de captare, de depozitare şi de regrupare. O operă de restaurare,
niciodată încheiată, de vreme ce locurile unde vântul poartă nu pot fi descoperite decât prin hazard”.
De la „Moarte jidanilor!“ la „Moarte intelectualilor!“
Singurul personaj ce apare în cartea sa pe care nu l-a cunoscut personal este Mihail Sebastian şi totuşi intelectualul de azi, Gabriel Liiceanu, se simte legat de intelectualul evreu din perioada interbelică pentru că ambii au fost în anumite momente “proscrişi în numele unei categorii”:
„Iată, pentru început, trei episoade răzleţe din biografia mea“
„În 1960 am dat examen la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti. La concurs erau scoase 100 de locuri: 97+3. 97 erau la «cu dosar», 3 la «fără dosar». «Cu dosar» însemna «cu origine sănătoasă»; «fără dosar» în semna «burghez» sau «cu origine nesănătoasă». Pentru cele 97 de locuri, concurenţa (tineri aduşi de pe ogoare şi din uzinele patriei) era de 2 pe un loc, pentru cele 3 locuri, de 16 pe un loc. Am intrat pe unul dintre cele 3 locuri, deşi am observat la examenul oral că sistemul de notare în cazul meu, al celui «fără de dosar», era altul, penalizant şi părtinitor.
Din clipa aceea am înţeles că stăteam sub un semn, că aveam, la rândul meu, un dosar, unul nevăzut, care urma să mă însoţească o viaţă întreagă. Pe scurt, purtam o insignă care mă anula ca ins şi care mă transforma într-o categorie. Intram în viaţă, la 18 ani, sub rigoarea unui numerus clausus. Păcătuiam – şi păcatul nu era uşor – de a fi avut o mamă-burgheză-profesoară- de- matematică şi un tată-burghez- inspector- de- finanţe. Stăteam, atunci am aflat prima oară, sub blestemul clasei. Nu-l citisem pe Sebastian şi nu ştiam astfel că în fond eram şi eu, în felul meu, evreu.
Apoi a venit anul 1975. Institutul la care lucram – Institutul de Istoria Artei al Academiei – a fost epurat. Nu eram «membru de partid» şi am fost dat afară la o jumătate de an după ce fusesem angajat. Eram un bun cercetător? Nu eram? Nu asta conta. Nu mai păstrez hârtia prin care eram înştiinţat de demiterea mea şi mă întreb chiar dacă această hârtie a existat cu adevărat. În schimb am căzut recent peste textul concedierii lui Sebastian de la Revista Fundaţiilor Regale: «Avem onoarea a vă încunoştiinţa că, în baza Decretului-Lege din 9 august 1940, sunteţi licenţiat din serviciu pe ziua de 7 sept. a.c., fiind evreu.»
În lumina acestor rânduri am fost din nou confruntat cu «evreitatea» mea, cu deosebirea că partidul din care nu făceam parte nu se ostenea să consemneze motivul licenţierii mele şi nici, făcând- o, nu cred că ar fi tratat problema în termeni de «onoare».
În sfârşit, 13 iunie 1990. Este dimineaţă, ora 9. Ajung la serviciu, la Casa Scânteii. În dreptul corpului stâng al clădirii, unde se află sediul Editurii Humanitas şi al ziarului «România liberă», sunt adunaţi câteva sute de oameni, majoritatea femei, tipografe coborâte sub îndrumare de la etajele II şi III ale clădirii. Traversez mulţimea, făcându-mi drum spre intrare. Simt vibraţia oamenilor strânşi laolaltă, freamătul aţâţat al animalului colectiv. «Moarte lui…!»
Nu disting numele. Paler? Băcanu? Apoi, răspicat, numele meu. Tresar, ca şi cum aş fi fost surprins în timp ce-mi făceam loc printre oameni, şi mă pomenesc întrebându-mă de ce îmi vor oamenii aceştia, care nu ştiu nimic despre mine, moartea. Iată, nu mă cunosc, şi totuşi îmi cer moartea. De fapt, vor să omoare abstracţia care am devenit între timp sau, dimpotrivă, anecdota care sunt, anecdota de prost gust (căreia i s-a anexat acum numele meu), fabricată de-a lungul anilor şi strecurată în inconştientul lor colectiv, pus acum pe vânătoare şi crimă. Într-adevăr, traversez mulţimea aceasta şi simt frisonul vânatului şi – de ce nu? – al pogromului.
Pentru că de câte ori o mulţime strigă bezmetic şi epidemic «Moarte!», fără să ştie prea bine cine e cel căruia vrea să îi ia viaţa şi de ce, este reiterat strigătul – care prin trecerea vremii a devenit transcendental – «Moarte jidanilor!». O oră mai târziu (dar plecasem de 10 minute) sunt căutat în biroul meu de cinci indivizi înarmaţi cu bâte. Către ora prânzului, ajuns acasă, aflu cum în Piaţa Universităţii minerii i-au bătut pe toţi trecătorii care purtau barbă sau ochelari. Intelectualii deveniseră evrei. Și începuse pogromul”.
Alături de Gabriel Liiceanu, la eveniment vor participa Dan C. Mihăilescu şi Anca Ionescu, redactorul acestei ediţii.
