De curând a apărut la editura Humanitas Fiction romanul „Zeii pedepselor cerești“ de Jennifer Cody Epstein. Volumul urmărește destinele unor oameni care, deși aflați la zeci de mii de kilometri distanță, trăiesc aceeași oroare: războiul.
Cu ocazia lansării acestui volum, mâine are loc la librăria Humanitas de la Cișmigiu o seară japoneză în care nu se va vorbi numai despre această nouă apariție, ci se va sărbători și Tanabata – Festivalul Stelelor, sărbătoarea iubirii eterne în Japonia. Prezintă Chinatsu Kawamoto, profesor la Centrul de Studii Romano-Japoneze „Angela Hondru“ din cadrul Universităţii Româno-Americane.
Romanul ”Zeii pedepselor cerești” este plasat sub inspiratul motto al lui D.H. Lawrence: ”Războiul este cumplit. Artistul are menirea de a-l urma până în miezul său, până în inima fiecărui combatant – nu să vorbească despre armate şi naţiuni şi statistici – ci să-l surprindă în intimitatea profunzimii lui”.
Jennifer Cody Epstein este autoarea a două bestselleruri internaționale, ”Pictorița din Shanghai” și ”Zeii pedepselor cerești”. Romanul de față a fost încununat în 2014 cu prestigiosul Honor Award for Fiction din cadrul Asian / Pacific American Awards for Literature.
Înainte de atacul de la Pearl Harbor, viața lui Yoshi Kobayashi se derula netulburată în Tokyo. Adolescenta își împărțea timpul între familie și școală, în vreme ce războiul era o realitate îndepărtată. Japonia triumfase în Manciuria, Imperiul era ocrotit de zei. Însă conflictul cu America schimbă totul. Existența lui Yoshi este jalonată acum de alarme aeriene, de bombardamente, de rugăciuni disperate. Vechile prietenii se destramă, iar lumea în care a crescut tânăra piere pentru totdeauna. O maturizare cu atât mai dureroasă cu cât Yoshi înțelege că învingătorii și învinșii sunt în egală măsură vinovați. Și în egală măsură victime, după cum o dovedesc povestea lui Cameron Richards, pilotul doborât în 1942, destinul paradoxal al lui Anton Reynolds, arhitectul american stabilit înainte de război în Tokyo și îndrăgostit de cosmopolita Hana Kobayashi, și experiențele lui Billy, fiul lui Anton, soldat în forțele de ocupație.
Iată un fragment din acest roman fascinant:
„Mai 1935
Urcarea părea foarte dificilă, roata mare scârţâia, motorul trepida şi s-a poticnit de vreo patru ori până au ajuns ei în vârf. Dar meritase să aibă răbdare, aşa cum merita de fiecare dată, erau atât de sus, că lumea săracă, peticită şi fărâmiţată părea mică şi inofensivă, ca decorul unui trenuleţ de jucărie. Era senzaţia cea mai apropiată de zbor pe care şi-o putea imagina.
– S-a stricat? a întrebat Lacy Robertson, care şedea lângă el. De ce s-a oprit aşa?
Cam a ridicat din umeri.
– Poate că trebuie să ungă mecanismul, cine ştie.
Şi-a întins braţele în lături, savurând sentimentul de izolare şi tihnă, puterea ciudat de atotştiutoare pe care i-o dăduse întotdeauna ascensiunea aceasta. Sub ei se întindea parcul de distracţii Hamburg, cu iarba ce începea să prindă tonurile roşiatice ale toamnei şi cu corturile unduind în bătaia vântului ca nişte pânze de corăbii. Băieţei cu tunsori de marinari şi fetiţe cu cârlionţi ca nişte tirbuşoane alergau chirăind ca nebunii de la un stand la altul, de la un joc la altul, de la un chioşc la altul.
Părinţii se ţineau după ei, îmbrăcaţi în hainele lor ponosite de duminică, oprindu-se câte un pic în faţa Ălui mai Tare Om din Lume, sau la Întrecerea Buclucaşilor, sau la Parada Modei, glumind unii cu alţii; nu prea stăteau însă nicăieri suficient de mult încât să cumpere ceva. De fapt nimeni n-avea bani.
Câţiva plimbăreţi se strecurau printre corturi spre pista improvizată, unde fusese anunţată mai devreme o demonstraţie acrobatică pe aripile avioanelor. Totuşi, pe luciul mat al aripilor nu se zărea nici urmă de femei în costumaşe cu paiete, iar păsările scânteietoare zburau răsturnate, în stol, pe fundalul norilor ce începeau să se întunece.
”Doamne”, îşi zise Cam în gând, într-o bună zi am să aflu şi eu cum e.
– Uită-te la ei, spunea Lacy, nu cred că bietul om mănâncă mare lucru înainte să se urce în cutia aia de conserve. Dac-aş fi în locul lui, aş da urgent la raţe.
Vocea, de obicei profundă şi cam răguşită pentru o fată, îi era acum ascuţită şi ciudat de firavă. Când Cam s-a întors spre ea, a văzut că era palidă – palidă ca gulerul-şal al jachetei albe pe care o purta.
– Te simţi bine? a întrebat-o el.
– Mi-e cam frică de înălţime, atâta tot, a răspuns ea cu un zâmbet care voia să spună: ”A, nu-i nimic”. Dar îşi ţinea buzele atât de strânse, că-i fugise tot sângele din ele.
– Serios? Dar… stai puţin. Nu tu ai zis că vrei să urcăm în Roata Mare?
Fata a dat din cap cu emfază:
– Da, să trăiţi. Eu am fost aceea.
Ca pentru a-i sublinia cuvintele, vagonetul lor a mai înaintat, cu o smucitură, vreo jumătate de metru. Apoi s-a oprit cu un hârâit, de parcă rămăsese fără benzină. Mişcarea clătină vagonetul, şi Lacy se agăţă de uşă închizând ochii strâns. Avea nişte gene incredibil de lungi şi de dese, cum au fetele din reclamele la rimel. Mai ales genele ei îl fascinau pe Cam. Nu neapărat fiindcă erau atât de feminine, de graţioase şi de frumoase, cât pentru că genele lui erau exact la polul opus: atât de blonde şi de subţiri, că uneori, în lumină puternică, ochii – la fel ca ai fratelui şi ai tatălui lui, de altfel – păreau să nu aibă deloc gene, precum cei ai şopârlelor.
– Nu pricep, a spus el luând-o de mână fără să-şi dea seama (ceea ce era ciudat, având în vedere că la întâlnirea lor anterioară numai la asta se gândise, dar nu îndrăznise s-o facă). De ce să te dai în ceva de care ţi-e frică?
Fata şi-a deschis ochii, coborându-i spre degetele lor împletite, apoi i-a ridicat spre el cu privirea aceea piezişă, care îi atrăsese atenţia săptămâna trecută. O privire care-l măsura şi-l întorcea pe toate părţile ca pe o jucărie pe care o iei la întâmplare de pe un raft, o privire indulgentă şi amuzată.
– Păi, printre altele, a zis ea, m-am gândit că, dacă o să fiu speriată de-adevăratelea în prezenţa ta, o să te hotărăşti în sfârşit să mă iei de mână.“
