Românii nu se supără că mai-marii țării o duc mai bine decât ei. Salariile de aproape 9 ori mai mari decât media lefurilor pe țară pe care le iau de la 1 august cei mai importanți demnitari nu îi enervează, nu îi determină să facă proteste sau să scrie petiții.
Digeră în tăcere aroganțele politicienilor și acceptă aproape orice. Creșterile speciale de salarii și pensii pentru primii 50 de oameni în stat sunt un déjà-vu, un model tradițional care a funcționat mereu aici în ultimele două sute de ani și care nu a dus niciodată la raportarea veniturilor bugetarilor de top la lefurile medii. Gabriel Oprea, generalul strateg al acestor operațiuni, susține că salariile celor care ocupă cele mai importante funcții din România trebuiau mărite „pentru a combate corupția“. Adică președintele, prim-ministrul, șefii serviciilor secrete ar fi gata să bage mâna până la cot în seiful instituției pe care o conduc dacă nu primesc o mărire? Klaus Iohannis nu s-a simțit jignit de explicația aliatului său și crede că „din rațiuni pur populiste nu s-a rezolvat până acum această situație“.
Sigur că demnitarii ar trebui să fie mai bine plătiți pentru că au cheltuieli de reprezentare mai mari decât muritorii de rând, dar și profesorii au nevoie de mai mulți bani, nu doar pentru cărți, ci chiar pentru supraviețuire. Sunt multe categorii de bugetari, nu toți clienți politici, care sunt oneste și care abia au bani să trăiască de la o lună la alta. Ar fi fost echitabil ca echilibrarea veniturilor să se facă de jos în sus.
Din câte se vede la televizor, oficialii români, atât de prost plătiți, au întotdeauna ceasuri și stilouri mai scumpe decât omologii lor din țări mult mai bogate și sunt adesea mai bine îmbrăcați decât aceștia. Nimeni nu știe cum reușesc, dar probabil că și fondurile de protocol îi ajută. Klaus Iohannis are dreptate când spune că „remunerația unui demnitar trebuie să reflecte într-o măsură rezonabilă poziția în stat“. Dar acest lucru se face în funcție de posibilitățile fiecărei țări și ținând cont de efectele secundare ale măririi salariilor și pensiilor în regim preferențial.
E adevărat că pentru a atrage profesioniști în posturi-cheie ale administrației statul trebuie să le poată oferi venituri similare cu cele pe care aceștia le primesc în mediul privat, numai că majorarea care a intrat în vigoare de la 1 august se referă mai puțin la tehnicieni și mai mult la funcții politice. Pentru ca sistemul să funcționeze normal nu e suficient ca doar vârfurile să fie bine plătite. Reversul ar putea fi o demotivare suplimentară a subalternilor, care nu primesc nimic deocamdată, dar trebuie să-și păstreze loialitatea și hărnicia pentru șefii lor, fără să sufle o vorbă.
Până acum criza economică a reglat în mod natural situația, dar precedentul pensiilor speciale și al suplimentelor pentru demnitarii cel mai bine situați deschide lista și pentru restul elitei politice. Parlamentarii vor și ei să aibă măcar 9.000 de lei, dar nimeni nu deschide discuția competenței.
E normal să avem politicieni și demnitari bine plătiți cu gândul că în viitor aceștia ar putea fi mai competenți și mai sârguincioși. E bine ca aceștia să-și poată cumpăra cămăși, cafea și pantofi din banii lor, nu din combinații la limita legii sau din banii statului, chiar dacă nu e sigur că vor deveni corecți peste noapte.
Amorțirea românilor în fața discrepanțelor și anestezierea sindicatelor, care par să fi devenit niște anexe ale grupurilor politice și de interese, sunt însă anormale. Incapacitatea de a se revolta împotriva unui sistem politic care nu lucrează pentru ei și care nu se întreabă de ce jumătate dintre români au toaleta în curte este o anomalie tradițională în România. Acest dezechilibru între elite și restul societății lucrează deja împotriva dezvoltării țării, dar el este confortabil pentru politicieni pentru că îl pot exploata mereu în campaniile electorale.
