Este evident din sondaje că războiul direct Ponta-Băsescu ocupă și polarizează scena politică și îi ține la distanță pe demobilizații sătui de dihotomia pro/contra Băsescu, care a ținut afișul în ultimii opt ani, și încă nepregătiți să facă transferul la cea pro/contra Ponta.
E pur și simplu o pierdere de vreme să încerci să-i explici unui amoral ca Ponta că Patapievici și Mihăieș nu sunt„fasciști“ sau „neonaziști“ și că în special comuniștii și-au găsit și își găsesc, vedem acum la Putin, sursa de legitimare în „lupta cu fasciștii“. E inutil să diseci talmeș-balmeșul din capul lui și să te întrebi stupefiat, așa cum au făcut zeci de comentatori în ultimele zile, cum de nu înțelege că nu e indicat să coboare lupta electorală în astfel de tranșee, dat fiind și contextul regional, tocmai pentru că vântul etichetărilor fasciste suflă dintr-o direcție care s-ar putea să nu ne fie deloc favorabilă ca țară. Pe Ponta îl doare fix în cot de toate analizele și recursurile la istorie, de bătutul obrazului și revolta generată de noua turpitudine. Nu doar că nu-i pasă, dar instinctul carnasier îi spune că e pe drumul cel bun – electoratul lui, alăptat doctrinar cu mitul „antifascist“ și al „dușmanului de clasă“, al intelectualului care suge sângele poporului (cum traducea doct Ciuvică la o televiziune), reacționează pozitiv cu ajutorul ghioagelor mediatice din subordine. În fond, Ponta e un tenace recidivist, nu-i la prima ieșire de genul acesta, adversarii au fost catalogați de-a valma drept fasciști – de la europarlamentarul Elmar Brok la Monica Macovei și la „jurnaliștii fascisto-comunistoizi“ – și doar d-aia se afișează cu bufonul penal Mazăre deghizat în uniformă nazistă. De fiecare dată, publicul – o minoritate, e drept – a reacționat și protestat. Tot de fiecare dată Ponta a răspuns cu miștouri, și-a bătut joc și a prins parcă aripi. De ce? Pentru că, dincolo de abisul moral, de disprețul față de intelectuali generat de complexele plagiatorului de carieră, se află o strategie bine pusă la punct.
Orice subiect colateral guvernării îl avantajează. Toate temele care pot stimula antibăsismul, factorul de coeziune al campaniei și electoratului PSD, sunt aruncate în spațiul public: terenurile de la Nana, intelectualii „fasciști“, naționalismul provincial, parașutele, tricourile președintelui, justiția și „dreptatea până la capăt“. Desigur, unele sunt chestiuni artificiale create în laboratoare, altele pentru gonflarea egoului și candidaturii lui Ponta, multe servite pe tavă chiar de opoziție, dar proiectul general e clar: nimic despre guvernare, economie, promisiunile eșuate. Nimic despre cum se traduce în viziune pesedistă „mândria de a fi român“ (corupt) la Bruxelles. Desigur, e o capcană greu de evitat, iar opoziția nu e capabilă sau nu vrea să schimbe agenda. Zilele acestea, în plină campanie electorală, s-au împlinit doi ani de când Ponta e la guvernare și în mod normal tema de forță ar fi trebuit să fie bilanțul acestora. Mai puține invective și mai multe cifre, lucruri concrete, analize la obiect despre marile eșecuri ale guvernării ar avea rezonanță în rândul netalibanilor, al celor care pot înclina balanța: dezamăgiții.
