Vom vorbi aici de linia de comunicare şi de linia de decizie. Agenda publică semi-secretizată a lui Victor Ponta are o strânsă legătură cu deciziile netransparente pe care Guvernul condus de Victor Ponta le ia. Prima e un simptom care o trădează – anticipat, cum altfel? – pe cea de-a doua. În ambele cazuri, daunele aduse României sunt incalculabile, iar stilul ăsta de a conduce o ţară nu e deloc specific democraţiilor funcţionale.
Prezenţa premierului Ponta la Tbilisi s-a consumat pe fondul unei pâcle de fum mai densă decât cea produsă la incendiile de sonde petroliere. Când s-a îmbarcat în zborul ce avea să-l poarte spre capitala georgiană, omul nostru numai ce revenise la Bucureşti din modestul său concediu petrecut la Miami şi în croaziera din zona Caraibelor. Spun modestul întrucât, prefăcându-mă timp de o miime de secundă că l-am crezut pe cuvânt, am înţeles că a ieşit mai ieftin ca la Mamaia, încadrându-se probabil, ca preţ, la categoria unui sejur sindicalist în estivala Eforie.
Dar povestea asta cu preţul bălăcelii de la Miami, poveste vizibil trasă de păr până s-o rupe, e doar un amănunt ce dă culoare vieţii publice tot mai gri a acestui personaj decăzut. Ea are, însă, păcatul de a nu expune cu adevărat şi fondul problemei.
Iar fondul poate fi uşor palpat dacă revenim cu discuţia la excursia lui Ponta la Tbilisi, pentru că plimbarea domniei sale acolo ridică – a câta oară? – problema agendei publice a şefului Guvernului.
Sub domnia lui Ponta la Palatul Victoria a devenit regulă să se abdice sfidător de la imperativele care-l obligă pe un demnitar de talia primului ministru să îşi informeze transparent concetăţenii cu privire la programul său, mai ales cel extern.
De notat şi că episodul Tbilisi a venit la scurt timp după altele două, chiar mai grave, respectiv momentele Baku/Istanbul, pe care premierul nu le-a lămurit nici până acum, pe care nu are niciun interes să le lămurească nici pe viitor, dar despre care cred, totuşi, că ne-am făcut o idee relativ apropiată de adevăr: premierul României a recurs la respectivele manevre pentru a câştiga timp în faţa procurorilor DNA. Grosimea filelor din dosarele care-l pândesc nu-i mai permite să se rezume doar la ieşiri publice halucinante împotriva anchetatorilor şi a şefei acestora, Laura Codruţa Kovesi, iar evoluţiile politice, inclusiv ecuaţia din propriul partid, nu i-au mai oferit ferestrele prin care să introducă rapid frânele la care visa în legislaţia penală.
Iar dacă e să fim cinstiţi până la capăt în expunerea originii tacticilor de gherilă ale necinstitului Victor Ponta, să nu uităm că pe vremea când nu se simţea hăituit nici de coşmarul DNA, nici de coşmarul Dragnea şi nici de semi-coşmarul Gabriel Oprea, Ponta obişnuia să recurgă la o altă schemă: plecarea din ţară, tot învăluită de mistere, în momente în care urma să se petreacă ceva rău, rău de tot pentru democraţia românească. Iar din acest punct de vedere, „marţea neagră” rămâne memorabilă. Atunci, premierul a plecat în Africa de Sud, la funeraliile lui Nelson Mandela. Coincidenţă, tocmai când USL forţa trecerea, la ceas de noapte, prin Parlament, a unor acte normative care să asigure maximă impunitate demnitarilor corupţi şi umbrelă anti-corupţie afaceriştilor care colcăie în jurul lor şi ale căror învârteli n-ar prolifera-veac dacă n-ar fi constant alimentate cu bani publici.
Şi dacă tot vorbim aici de agenda publică opacă a premierului României, să nu scăpăm din vedere nici momentul Soci, când România (membru NATO, membru UE şi partener strategic al Statelor Unite ale Americii) s-a trezit la aceeaşi masă cu Putin şi Ianukovici, plus alte slugi ale dictatorului de la Moscova, spărgând geopolitic seminţe şi aruncând cojile pe mocheta cu preţ hiper-umflat, cum de altfel a şi fost toată butaforia olimpică patronată de Kremlin. Ne-a lămurit Ponta, până azi, cum a ieşit România în câştig reprezentând-o la acel eveniment, la care niciun alt lider civilizat nu şi-a permis să-şi lase amprentele? Sau, altfel, în absenţa unui gest voluntar în acest sens, l-am strâns noi, societatea românească, în menghină pentru a ne lumina asupra acestui aspect? Din păcate, nu, respectiv nu.
În continuare, notaţi un alt paradox al acestui tip de atitudine pe care premierul, încă în exerciţiu, o afişează în faţa propriilor concetăţeni: nu are o agendă publică nici coerentă, nici predictibilă, nici inteligibilă, nici transparentă. În schimb, are un aparat guvernamental de comunicare, pe bani publici evident, pe trei nivele, cum nu a avut niciun alt guvern în ultimul deceniu. Strategi care şi-au format mâna pe vremea lui Năstase plus o sumedenie de angajaţi coordonaţi de aceşti strategi înghit salarii după salarii şi dau viaţă unui organism de comunicare publică extrem de stufos fără, însă, a ne spune ceva relevant despre programul primului ministru. E incredibil şi nu e de ieri de azi, ci deja de circa trei ani!
În fine, ar merita explorată şi consultanţa de care beneficiază tovarăşul Che Gue Ponta (asta, apropo de tricourile cu imaginea criminalului cubanez, pe care omul nostru le purta când era şeful tineretului pesedist). Cu precădere, v-aş invita să vă întrebaţi pentru o clipă dacă, în aceşti trei ani de guvernare Ponta, v-aţi lămurit asupra coordonatelor relaţiei contractuale Ponta-Blair. Poate nu e nimic în neregulă, dar vi se pare că ştiţi ceva consistent despre această colaborare?
Activitatea pe acest palier a fostului premier britanic a făcut obiectul a numeroase materiale în presa străină. Iar dacă e să revenim cu picioarele pe pămân bucureştean, de reţinut că Blair a făcut vizite-fulger aici în momente critice pentru Victor Poonta. Ultima, de pildă, (eventual de care s-a aflat în spaţiul public şi pe care Ponta însuşi a confirmat-o) s-a consumat la începutul lui decembrie 2014, la scurt timp după ce a Victor Ponta a pierdut categoric în faţa lui Klaus Iohannis. "Am discutat ce am discutat şi cu alţi oameni pe care-i consider prieteni din afara ţării, prim-miniştri sau foşti prim-miniştri: despre situaţia actuală şi despre ce cred ei că ar fi bine să fac. Am vorbit despre ce este de făcut în viitor, mă bazez pe oameni cu experienţă pentru a încerca să identific acele elemente care ţin de agenda 2015-2016", declara Ponta la vremea respectivă. Sigur, de bună credinţă fiind, noi îl vom crede pe Plagiator şi ne vom bucura cu dumnelaui în cor că are atât de mulţi „prieteni din afara ţării”. Sigur, de bună credinţă fiind, vom crede şi că Blair îşi rupe din preţiosul timp să mângâie pe frunte un prieten lovit în aripă după ce a pierdut nişte prezidenţiale undeva în estul Europei.
Nici măcar nu e vorba aici de faptul că unui om politic cu funcţiile şi ambiţiile sale i-ar fi interzis să aibă acces la acest tip de consultanţă. Dar, repet, ce ştie publicul larg despre natura ei, despre sumele pe care le înghite, despre sursele din care sunt virate acele sume, despre obligaţiile potenţiale pe care premierul român şi le crează în faţa unor eventuali sponsori ai săi, asta în caz că nu plăteşte asemenea servicii din banii personali? (Dar despre ce bani personali ar putea fi vorba, din moment ce există probleme serioase cu declaraţiile sale de avere, care şi ele, din nou, suferă la capitolul transparenţă?). Înainte acelei conversaţii „despre ce este de făcut în viitor”, Ponta şi Blair se mai văzuseră la Bucureşti de cel puţin două ori în cursul lui 2013, un an, dacă memoria nu ne-a lăsat, şi el plin de cotituri straşnice şi de momente critice pentru Guvern şi pentru PSD. Două organisme la butoanele cărora, în 2013, se afla Ponta, nu alţii.
Nu trebuie să ne oprim din a ridica aceste semne de întrebare, pentru că realitatea ne-a demonstrat la modul concret că între modul în care premierul îşi prezintă agenda publică şi modul în care ia decizii la nivel de Guvern există o legătură evidentă. Există, de fapt, o păcătoasă continuitate: aşa cum nu aflăm detalii despre plimbările, întâlnirile şi contractele de consultanţă ale lui Ponta, tot aşa nu aflăm nici detaliile unor decizii pe care Executivul le ia, că e vorba de alocarea fondurilor de la rezerva bugetară, că e legat de modificări la Codul fiscal, de transferurile făcute de Ministerul Dezvoltării spre teritoriu, de introducerea unor taxe noi, precum supraacciza la carburanţi sau celebra taxă pe stâlp, ori de negocierile prin care statul român cedează în dosare precum Rompetrol.
