Să fi căzut abia ieri din copac şi tot îţi dai seama că Marea Neagră fierbe.
Sub privirea neputincioasă a Occidentului, Rusia anexează în zonă teritorii, iar prin falanga numită Gazprom dă o bătălie la fel de importantă pentru adjudecarea unei poziţii definitiv dominante pentru controlul zăcămintelor de hidrocarburi, inlcusiv a celor din vecinătatea platoului ucrainean.
Nu doar preocuparea sa centrală, de a reface URSS, ci şi disperarea de a împiedica apariţia unor potenţiali exportatori de gaze spre Europa determină Kremlinul să acţioneze în secolul XXI cu lipsa de scrupule specifică deceniilor şi secolelor trecute, când şi cei mai învăţaţi considerau săpunul un moft.
*Măcinată până la os de corupţia la nivel înalt, realitate coroborată cu tentaţia de a consolida calea islamizării ţării, Turcia devine pe zi ce trece mai instabilă, iar sub conducerea sultanului Erdogan se reduc libertăţile civile, dar se înmulţesc proiectele faraonice.
Nu mai este o surpriză că premierul, care încearcă să ajungă şi preşedinte, vrea să se instaleze în istoria naţională cu o poziţie în faţa lui Ataturk, chiar dacă proiectul său diferă fundamental de cea a părintelui Turciei moderne.
Or, dat fiind caracterul programatic cu care Ankara lasă în urmă valorile democratice, dar şi crizele tot mai dese şi profunde pe care atitudinea guvernului turc le generează, nu este exclus ca, la un moment dat, Erdogan şi Putin să considere că singura lor şansă de supravieţui depinde de sprijinirea reciprocă în lupta „sfântă” cu decadenţa Vestului.
*La rândul ei, Ucraina trăieşte una dintre cele două tragedii de proporţii epice care pot apărea în viaţa unei ţări: şi-a pierdut o parte din teritoriu, după ce statul vecin i l-a anexat prin forţă şi diversiune.
Cealaltă tragedie posibilă ar fi genocidul, dar din fericire nu e cazul aici.
*Tot riverană la Marea Neagră este şi Georgia, care simte deja de ani buni câtă linişte îţi pot asigura „pacificatorii” ruşi; sau ce înseamnă presiunile nemijlocite ale unei mari puteri pentru ca tu, o ţară mulsă până al epuizare în vremea URSS, să-ţi reconfigurezi viitorul în sensul dorit de camarila moscovită cu acces la butonul nuclear şi robinetul de gaz.
*Şi tot la Marea Neagră găsim Bulgaria, un stat vecin României, dar în care Rusia, prin Gazprom în primul rând, şi-a instalat un cap de pod interesant; suficient de interesant încât să menţină ambivalenţa Bulgariei la cote ridicate; suficient de interesant, încât tocmai când UE şi America ar fi trebuit să fie mai tranşante ca niciodată, conducerea de la Sofia să anunţe că nu va adera la orice tip de sancţiuni cu care Occidentul să răspundă agresiunilor Rusiei în Europa de Est. „Subliniez că nu vor exista sancţiuni economice pe scară mare înainte de orice evaluare a impactului, deoarece estimăm că vom fi printre ţările cele mai serios afectate”, spunea joi premierul Plamen Oresharski.
E drept, poziţia oficială a Guvernului bulgar este similară cu cea împărtăşită, mai mult sau mai puţin în culise, în primul rând de conducerile unor giganţi vest-europeni din diverse sectoare – de la energetic, la auto – care pun zielele astea presiuni pe guvernele lor să nu-l agasesze atât de tare pe Putin încât să le pericliteze cotele de piaţă şi marjele de profit.
*În fine, ajungem la România.
De aproape un deceniu, sub mandatele lui Traian Băsescu, politica Bucureştiului la Marea Neagră a fost una clar orientată în direcţia Vest.
Dacă pe plan intern au apărut în acest interval diverse sincope în dirijarea reformelor economice, sociale sau pe zona justiţiei, în privinţa Mării Negre s-a urmat un curs constant.
Dar poate constitui asta şi o garanţie că viitorul apropiat nu ne va rezerva surprize? Aşa cum probabil intuiţi – nu, nu reprezintă o garanţie.
Nici în 2005, adică la început, nu i-a fost uşor preşedintelui să piloteze România prin Marea Neagră, dar acum, în 2014, operaţiunea a devenit infinit mai complicată.
Surprinzător sau nu, dintre ţările riverane la acest ochi strategic de apă România are cumva o situaţie (încă) privilegiată, din perspectiva stabilităţii sale interne, a integrităţii teritoriale şi – foarte important – din punct de vedere al consecvenţei pe linia orientării strategice.
Comparaţi o clipă România cu Rusia, Turcia, Ucraina, Georgia sau Bulgaria şi cred că ne putem înţelege pe acest diagnostic.
Chiar şi aşa, situaţia este suficient de fluidă, încât ne putem aştepta oricând la un cutremur de proporţii; un motiv în plus pentru ca amintirea verilor toride din 2012 şi 2013 să ocupe un loc preţios în memoria colectivă.
E drept că România a trecut cumva peste atentatele repetate la statul de drept, cu rol temeinic în destabilizarea ţării, dar nu fără traume şi nici autorii nu au fost izolaţi.
Numai gândul că ne aşteaptă două runde de alegeri, între care un scrutin prezidenţial care se va da pe viaţă şi pe moarte ar trebui să ne ţină mereu în alertă.
Te-ai fi aşteptat, de aceea, ca măcar politicienii care au făcut din menţinerea cursului strategic al ţării în parametri săi iniţiali o temă neechivocă şi predilectă a discursului lor, să privească situaţia din ţară şi din lume ca pe un tot.
De pildă, te-ai fi aşteptat să nu uite atât de repede lecţia Madanului ucrainean, care a demonstrat că mişcări politice cu agende diferite pot pune între paranteze ceea ce le desparte pentru a învinge inamicul comun.
Strada s-a impus în faţa lui Ianukovici şi a întors cu 180 de grade rezultatul despre care Putin a crezut o clipă că este definitiv, după momentul Vilnius, pentru că militanţii şi reprezentanţii lor politici au făcut luni de zile front comun.
Cum ar fi fost, în schimb, să cadă pradă tentaţiei de a-şi negocia, fiecare în parte, o felie cât mai mare dintr-o eventuală victorie?
Cum ar fi fost ca unii dintre ei să pice în capcana promisiunilor făcute pe sub tejghea de agenţii extrem de activi ai Kremlinului?
În ce logica lu’ peşte s-ar fi aflat, dacă ar fi transformat ceea ce îi desparte în teme de dispută mai mari decât ameninţarea reală a Rusiei la adresa Ucrainei sau decât caracterul dictatorial al regimului Ianukovici?
Or, cum să nu te întrebi asta, când devine evident că lecţia de la Kiev nu pare să-i fi învăţat prea multe pe liderii poltici de la Bucureşti?
Între PMP şi PDL se duce acum o bătălie cruntă pentru consolidarea culoarului electoral, dată fiind apropierea alegerilor europarlamentare din 25 mai.
Pentru a-şi maximiza scorul, PDL a reuşit cumva să o aibă pe Monica Macovei ca locomotivă a listei de candidaţi.
Blaga e disperat să demonstreze că democrat-liberalii sunt vocea numărul unu a dreptei, un scor fruntaş la europarlamentare asigurându-i marje semnificative în negocierile care vor urma pentru impunerea unui candidat comun al dreptei la prezidenţiale.
Pe de altă parte, Partidul Democrat Liberal, în numele căruia candidează Monica Macovei, este azi atât de puţin credibil, încât te întrebi pe bună dreptate ce a împiedicat, totuşi, divorţul dintre Macovei şi PDL.
Şi totuşi, este exacerbarea de către PMP a subiectului candidaturii lui Macovei pe lista PDL, rodul unei viziuni cu adevărat pragmatice?
Eşti oare cu toate picioarele pe pământ, când faci din candidatura Elenei Băsescu o afacere de viaţă şi de moarte?
În condiţiile în care PMP şi PDL nu s-au înţeles pentru a împinge candidaţi comuni la alegerile din 25 mai, era de aşteptat ca formaţiunea lui Blaga şi formaţiunea lui Băsescu să intre în coliziune.
Dar în acelaşi timp, o minte limpede s-ar fi aşteptat şi ca administrarea acestei confruntări sensibile să nu ducă la încurcarea oalelor.
La cum se comportă în ultima vreme, o bună parte a liderilor PMP au făcut din Monica Macovei un soi de duşman de clasă.
Rămâi trăznit când, vorbind în termeni absoluţi, Cristian Preda îi reproşează fostului ministru al Justiţiei lipsa de moralitate, pentru ca, în paralel să fie împăcat sufleteşte cu faptul că Partidul Mişcarea Populară a abdicat din prima zi de la câteva principii cu care a pornit la drum: o altfel de politică, filtre cu sită deasă la cooptarea de noi oameni în partid, o construcţie de jos în sus a formaţiunii.
Nimic din astea nu s-a regăsit vreo clipă, la modul absolut, în PMP-ul lui Cristian Preda. Personal, nu am crezut din start că Partidul Mişcarea Populară va fi cu adevărat rodul unei mişcări populare – nu ar fi fost efectiv posibil. Asta cere timp, iar acel timp nu exista.
Şi mai rămâi trăznit de un lucru: modul în care se pune problema candidaturii Elenei Băsescu la europarlamentare.
Ziceam mai sus că prezenţa ei pe listă e practic o afacere. De ce?
Pentru că toată lumea din PMP şi din jurul preşedintelui Traian Băsescu se zbate să îi asigure nu un loc, ci un LOC CU ŞANSA MAXIMĂ de a deveni europarlamentar.
Cum folosirea maşinăriei de voturi a PDL este imposibilă azi, spre deosebire de anul 2009, pentru Elena Băsescu se caută soluţii alternative.
Ca independentă, nu va câştiga suficiente voturi fără sprijinul unui partid.
Paradoxal, nu? Probabil, dar din din acest punct de vedere modele există – Elena Băsescu nu diferă cu nimic de Sorin Oprescu. Iar asta, zic eu, e grav.
Bun, în cazul ăsta, cea mai cinstită variantă rămâne ca EBA să candideze pe lista PMP.
Sprijinul tatălui şi al Elenei Udrea îi pot asigura din start o poziţie elgibilă.
Că e moral sau nu, asta e treaba electoratului să decidă şi a membrilor PMP.
Dar de ce a fost nevoie, totuşi, de scenografia penibilă din ultimele zile?
Oameni precum Cristian Preda sau Eugen Tomac îşi bat joc de propria persoană şi de bunul simţ, în general, prin invitaţiile de cosmic dramatism, în care cer imperativ alăturarea Elenei Băsescu şi cocoţarea ei pe lista PMP.
Cum e posibil ca intelectuali şi politicieni tineri să participe cu atâta licăr în ochi la reinventarea cultului personalităţii?
Cum se face că, după momentul 2009, Traian Băsescu recidivează, pentru ca în acelaşi timp să acuze cu tot vocabularul său nepotismul şi marile familii din politică, dinamitând astfel reformarea clasei politice?
O fi harnic europarlamentarul Elena Băsescu, dar asta nu înseamnă neapărat eficienţă.
O fi chiar o populară convinsă şi o adeptă a democraţiei, dar modul înţepat cu care îi tratează pe ziariştii care o critică ar califica-o la o retragere temporară din politică şi închiderea într-o bibliotecă, în care să citească tot ce se poate citi despre societatea deschisă.
În fine, o fi tânără Elena Băsescu, dar când se lasă adorată la modul în care se întâmplă zilele astea, parcă te-ai apuca să-i cauţi actele originale de identitate.
Mi-am dat seama că este cu atât mai necesar semnalul de alarmă de mai sus după ce mi-am amintit câteva declaraţii şi momente din 2012 şi 2013.
Nu e greu de anticipat că, în lipsa reancorării în realitate, neatenţia atâtor oameni şi ţintele false pe care le plimbă unii şi alţii ne vor costa mult, mult de tot.
Acum, când scandalurile din zona partiduleţelor de dreapta riscă să degenereze tot mai mult, i-aş avertiza pe distinşii politicieni care se bat mai mult între ei decât cu cine trebuie că stăm rău de tot.
Nu doar că Marea Neagră fierbe, iar Rusia va continua să anexeze teritorii, dar la vârful clasei politice există insule în care Moscova fie avea deja avanposturi, fie va putea amenaja cu uşurinţă unele noi.
În 7 mai 2012, la audierea sa în Parlament României, în calitate de ministru desemnat de Externe, Andrei Marga a spus-o pe şleau: „Putin e un om foarte competent, ar fi bine ca liderii din Europa şi de la noi să fie la fel de competenţi. Doi prorectori conduc lumea: Putin şi Ratzinger (Papa Benedict). Sunt multe acorduri cu Rusia, ele cam stau în rafturi. Trebuie să facem ca şi populaţia din Rusia să ştie ce e România actuala şi românii să ştie ce este Rusia actuală”.
Vibrând în continuare cu Vladimir Putin, tovarăşul Marga şi-a continuat cu acea ocazie expozeul, făcând o paralelă incredibilă între Băsescu şi Mussolini.
Fostul rector al UBB dădea astfel dăvadă că e la zi cu retorica putinisto- sovietică, potrivit căreia duşmanii sunt, invariabil, fascişti.
Deşi retras din funcţia de şef al MAE după numai trei luni şi o tonă de gafe, nu trebuie uitat că Andrei Marga a fost numit ministru de Externe de către Victor Ponta şi USL.
Or, mi-e pur şi simplu greu să cred că premierul, Dan Voiculescu şi Crin Antonescu erau la vremea aia nişte necunoscători, că nu erau la current cu viziunea de ansamblu a lui Marga.
După scurtul, dar dezastruosul mandat la Externe, Andrei Marga a fost numit în fruntea ICR.
Curios, deci, cum, ulterior, USL nu a văzut nici o problemă în a-l planta pe Marga într-o nouă funcţie de reprezentare externă.
Rapid, ICR, o instituţie cu un aer cât se poate de occidental, a fost transformat într-o structură îmbâcsită.
Deşi chiar şi unii colegi de alianţă făceau câteodată mişto de primitivismul lui Marga în materie de politică externă, în 2013 s-a putut observa că “deschiderea mică” spre China, lansată de Marga la ICR, a fost urmată de o “deschidere mare”, operată de Ponta la Guvern.
“Institutul are în jur o reţea care trebuie să deschidă cât de curând filiale sau institute subalterne în America Latină, în China, în Rusia, în alte locuri ale lumii, deci volumul activităţii Institutului sporeşte foarte mult”, spunea Andrei Marga în septembrie 2012.
Premierul Victor Ponta, în care trebuie spus că Moscova a văzut de la bun început un partener promiţător de discuţie şi proiecte, a făcut din dezideratul lui Marga politică naţională.
E drept, unele semnale arată că, din considerente inclusiv de imagine, şeful Guvernului de la Bucureşti nu îndrăzneşte încă să meagră cu viziunea sa despre politica externă a României atât de departe pe cât şi-ar dori. Cel puţin, nu până trec alegerile prezidenţiale.
Este, de altfel, simptomatic faptul că unii diplomaţi din Marele Est au remarcat că, în perioada de maximă încordare în relaţia Rusia-Occident, Victor Ponta adoptă mai degrabă o tonalitate joasă, preferând să-l scoată la înaintere pe ministrul său de Externe, inegalabilul Titus Corlăţean.
Iar şeful MAE e bomboană.
Chiar şi după anexarea efectivă la Rusia a regiunii Crimeea, minstrul nostru de Externe a rămas acolo unde l-a găsit debutul crizei ruso-ucrainene – o ţine una şi bună cu “îngrijorările serioase”.
Ultima perlă de acest gen scos-o zilele trecute, într-un interviu acordat Deutsche Wlle. Şi tot cu acea ocazie, s-a răţoit la Putin la fel de dur cum ar face-o un oligarch căruia Kremlinul i-a adus la cunoştinţă că pleacă la un sejur carceral în Siberia, dar să se bucure că încă mai respiră:„Sperăm că procesul politic referitor la extinderea UE cu Republica Moldova va fi respectat de toţi actorii internaţionali, începând în primul rând cu Federaţia Rusă”.
O fi, deci, suficient de clar?
