O dată cu modificarea graniţelor Europei prin forţă, Putin a distrus pretenţia legiunilor de avocaţi ai Moscovei din Occident că Rusia este un partener raţional şi un actor responsabil pe scena internaţională.
A distrus şi mitul stângii progresiste că „noua ordine mondială“ este un „paradis kantian al legii universale“ şi a demonstrat că este un loc periculos şi brutal unde mărimea contează, jocul geopolitic de sumă zero este regula, nu excepţia, şi că relaţiile internaţionale sunt determinate, înainte de toate, de raporturile de putere. Întrebarea este: cum îşi poate găsi România un loc în această minunată lume nouă dezvăluită de Putin omenirii?
Brusc, neoconservatorii, care argumentau impenitent în favoarea unei Pax Americana în lumea post-11 septembrie, nu mai par chiar atât de aroganţi, barbari şi iraţionali acum, când lumea asistă uimită la modul neruşinat în care Putin redesenează graniţele la Marea Neagră la fel ca Stalin. Parcă, până la urmă, e mai bine să trăieşti într-o lume în care pacea, civilizaţia, libertatea şi securitatea sunt garantate de un gigant care a dovedit, în pofida nenumăratelor prostii pe care le-a făcut şi le va mai face, că te respectă oricât de mic ai fi, decât într-una în care un dictator brutal şi corupt face legea, nu? Dar nu viziunea neoconservatoare asupra lumii şi a rolului Americii în lume este ceea ce a confirmat anexarea Crimeii, ci mai degrabă perspectiva americană descrisă de profesorul Robert Kagan (care nu este neoconservator, dar este soţul Victoriei Nuland) când a scris că „europenii vin de pe Venus, americanii de pe Marte”. Pe scurt, Kagan afirma că, în vreme ce europenii trăiesc într-un paradis kantian postmodern şi postistoric, în care conflictele istorice au fost înlocuite de relaţiile comerciale şi piaţa comună, în care beneficiul reciproc şi relaţiile de tip win-win caracterizează raporturile dintre state, iar procedurile şi regulile universale guvernează comunitatea, americanii văd lumea ca pe un loc periculos, unde puterea militară şi economică determină arhitectura legală globală, şi nu invers, şi unde pacea este mai curând excepţia care trebuie păzită cu armele decât regula.
Chiar dacă preşedintele Obama a încercat în mandatul său să convertească America la perspectiva europeană, Putin a smuls definitiv acest văl postmodern de pe ochii omenirii. Din acest punct de vedere, nu Putin a fost în toţi aceşti ani cel care „a trăit în altă lume“, cum spunea doamna Merkel, ci invers, Occidentul s-a dovedit că a trăit într-o fantezie pe care şi-a construit-o singur în pofida avertismentelor venite din Polonia sau România.
Din acest punct de vedere, Traian Băsescu a avut dreptate: „Expertiza nu este dincolo de Atlantic, este aici, la Marea Neagră“. Problema este cum te adaptezi la această lume nouă, violentă şi egoistă, pe care a dezvăluit-o printr-un gest obscen autocratul de la Kremlin.
Occidentalii au lucrat atât de intens şi cu atâta succes la subminarea propriei legitimităţi mondiale încât acum este îndoielnic că mai există un Occident coerent din punct de vedere ideologic şi politic şi, de aceea, toată lumea se întreabă dacă sancţiunile vor funcţiona, dacă europenii vor fi dispuşi să meargă atât de departe cât sunt americanii, sau dacă Germania, noul hegemon european, nu va trăda cumva cauza occidentală în favoarea unei înţelegeri cu Rusia, cum a mai făcut-o de altfel. Testul rusesc al Europei va fi dat în momentul în care Rusia va invada estul şi sudul Ucrainei şi va accepta cererea Transnistriei de anexare, pentru că atunci ambiţiile imperiale ale Moscovei nu vor mai putea fi negate de nimeni. În acel moment, SUA şi UE vor trebui să recurgă la ultima fază a sancţiunilor, aşa-numita „opţiune nucleară“ a îngheţării operaţiunilor bancare ruseşti, să blocheze conturile oligarhilor lui Putin, să excludă Rusia din Organizaţia Mondială a Comerţului şi să impună un embargo energetic. Europa va suferi puţin până când se va conecta la surse noi de aprovizionare, dar Rusia va suferi mai mult. NATO şi Uniunea Europeană vor trebui să fie pregătite să primească ceea ce a mai rămas din Ucraina şi să accepte o reunificare a României şi Basarabiei. Desfăşurarea de forţe militare occidentale în Ucraina şi celelalte teritorii ameninţate este exclusă, dar dacă ruşii joacă murdar, trimiţând trupe de ocupaţie fără însemne naţionale în Crimeea, atunci şi alţii pot juca acelaşi joc. Dacă însă fiecare ţară va începe să îşi negocieze avantaje naţionale limitate în schimbul unui tratament favorabil din partea Rusiei, atunci vom şti că Europa s-a întors în secolul al 19-lea, al alianţelor cu geometrie variabilă şi al instabilităţii continentale.
Există însă şi un test rusesc pentru România. Fără Transnistria, nu mai există nici un fel de temei pentru existenţa Republicii Moldova, iar România trebuie să fie pregătită să primească Basarabia chiar şi în cazul unor provocări în Găgăuzia. Mascarada autonomiei cu ordin de la Moscova trebuie să aibă o limită, iar sudul Basarabiei trebuie să fie această limită. În al doilea rând, România trebuie să îşi reafirme ataşamentul ferm faţă de alianţa cu Statele Unite şi de NATO, singurul scut ferm în faţa unei agresiuni din afară sau din interior. Vremea ambiguităţilor, a cârtelilor antioccidentale şi antiamericane şi a iniţiativelor inepte de apropiere de Moscova şi Beijing a trecut. De aceea, consolidarea statului de drept este principalul instrument intern pentru întărirea statului liberal românesc, ancorat fără rest în sistemul de valori occidental. Dacă actualul Guvern al României, care poartă asupra sa povara suspiciunii că face jocul Moscovei, nu este capabil să asigure îndeplinirea acestor trei condiţii şi să limpezească atmosfera politică românească, acest Guvern trebuie să plece cât mai repede.
