Vi-l imaginaţi pe Vladimir Putin ieşind la pensie? Abandonându-şi de bunăvoie tronul şi lăsând locul unui preşedinte ales democratic? Acceptând că dictaturile şi-au dat de mult măsura neputinţei şi că niciodată o stăpânire cu biciul în mână nu va putea da „mujicilor“ nici libertatea şi nici prosperitatea pe care şi le doresc cu adevărat?
Vi-l imaginaţi pe omul slab de la Kremlin, arhetipul frustratului planetar care crede că poate impune respect numai încordându-şi pectoralii, renunţând la himerele sale agresive de a face din Rusia ce a fost în vremea imperiului sovietic şi chiar mai mult decât atât?
Eu nu. Şi de aceea cred că declaraţiile preşedintelui Traian Băsescu prin care încearcă să ne asigure că România nu trebuie să se teamă de o agresiune din partea Rusiei, deşi sunt menite să ne liniştească, sună mai degrabă a mesaj de îmbărbătare. Pe mare ar fi spus-o pe şleau: „Băieţi, s-a pornit furtuna! Cu ajutorul lui Dumnezeu, om scăpa şi de data asta!“.
Este de înţeles tonul preşedintelui. Nu ar folosi nimănui un atac de panică. Doar că nu sunt suficiente vorbele liniştitoare. Chiar dacă ele au un fundament real – suntem membri UE şi NATO şi avem un parteneriat strategic cu Statele Unite ale Americii –, România are nevoie de mai mult decât atât.
Are nevoie de o mobilizare puternica a tuturor celor ce înţeleg că pericolul rusesc este real. Riscul ca Putin să încerce să destabilizeze şi ţările din imediata vecinătate este maxim. Avem nevoie de sincronizarea şi intensificarea eforturilor tuturor celor ce realizează cât de repede putem pierde tot ce am câştigat în ultimii zece ani dacă Rusia îşi va pune ambiţia cu noi.
Nu este nevoie ca Traian Băsescu să o admită public, nu ar folosi nimănui, dar statul român, prin elitele sale curajoase şi devotate interesului naţional, este obligat să intre în alertă maximă. Pentru că toate slăbiciunile structurale tolerabile pe timp de pace devin fatale în vreme de conflict.
De unde trebuie început? În caz că oamenii care poartă pe umeri răspunderea pentru bunul mers al statului au pierdut perspectiva, aceasta ar fi lista de priorităţi:
1. Accelerarea luptei anticorupţie la nivel înalt. Ce au de-a face şpăgile pe care le iau demnitarii şi politicienii pentru a ajuta o firmă să câştige bani uşori, de exemplu, cu Rusia? Totul. Pentru că este greu de crezut că Rusia va intra în România cu tancurile.
Cel mai probabil, va declanşa acţiuni destabilizatoare, care să pună statul român în defensivă, care să slăbească şi mai tare încrederea şi aşa firavă a cetăţenilor în cei ce îi conduc, care să pună sub semnul întrebării deciziile administraţiei, care să oblige instituţiile să îşi redistribuie atenţia şi resursele – pentru a stinge incendiile provocate şi a nu se mai concentra pe proiectul sprijinirii intrării Moldovei în UE, de pildă – sau care să pună chiar sub semnul întrebării beneficiile şi viabilitatea orientării pro-occidentale a ţării.
În astfel de momente, marcate de incertitudine şi confuzie, cel mai mare pericol îl reprezintă chiar demnitarii, care pot sabota din interior statul, şi politicienii, care pot presiune pe instituţii pentru a impune schimbări de curs, în sensul dorit de puterea străină agresoare. Cine sunt cei mai periculoşi? Cei cu vulnerabilităţi şi cei ce pot sau au fost deja cumpăraţi.
În prima categorie intră cei ce pot spera ca, în cazul slăbirii influenţei europene şi americane în România, să aibă loc o reevaluare a oportunităţii luptei anticorupţie şi chiar schimbări la vârful instituţiilor. Scopul lor este cât se poate de clar: să scape de anchetele declanşate împotriva lor şi poate chiar să le fie garantată imunitatea în viitor.
În a doua categorie se regăsesc cei ce sunt dispuşi să se lase cumpăraţi ca agenţi de influenţă. Având în vedere lăcomia oarbă a multor parlamentari, înalţi funcţionari şi demnitari, documentată pe larg în miile de stenograme din dosarele ultimilor ani, balta potenţialilor trădători are peşti din plin.
O intensificare a luptei anticorupţie ar lovi simultan în ambele categorii. Cu cât sunt condamnaţi mai mulţi corupţi şi mai repede, cu atât scade numărul celor cu acces la putere dispuşi să îşi folosească influenţa pentru a-şi salva libertatea trădând interesele naţionale. Cu cât reţeaua mafiei din administraţie şi politică se va rări mai mult, cu atât le va fi mai greu unor agenţi străini să îşi croiască drum spre cei ce aşteaptă prima ofertă pentru a-şi vinde ţara.
2. Creşterea resurselor şi a eficienţei statului. Devalizarea sistematică a fondurilor publice reprezintă cel mai mare pericol la adresa siguranţei naţionale. Nu te poţi apăra de un agresor, extern sau intern, cu bani puţini. Pe de o parte, nu poţi avea o armată bine dotată şi gata oricând să lupte cu succes fără fonduri suficiente. Nu te poţi baza doar pe apartenenţa la NATO pentru ca alţii să riposteze cu forţă în locul tău sau să descurajeze un atac.
Pe de altă parte, nu este vorba doar de armată. După cum spuneam, este puţin probabil ca România să intre într-o confruntare armată. Dar celălalt război, împotriva încercărilor de a destabiliza ţara, presupune, de asemenea, resurse. Resurse instituţionale, care să permită statului să se apere eficient de provocări şi de conflicte etnice aprinse artificial, printre altele.
Mai importante chiar decât alocările pentru instituţiile de apărare sunt însă resursele care ar trebui investite în creşterea nivelului de trai. Faptul că nu avem autostrăzi, că sănătatea şi educaţia sunt la un nivel foarte jos, că oportunităţile pe care le au tinerii sunt limitate, toate şi foarte multe altele care definesc conceptul de bunăstare au distrus starea de spirit a cetăţenilor acestei ţări. Sărăcia şi lipsa de perspectivă au îmbolnăvit fiinţa naţională şi nimic nu este mai vulnerabil decât un organism bolnav.
Nici una dintre problemele majore nu se poate rezolva fără bani, iar bani pentru marile proiecte naţionale nu se vor găsi decât în momentul în care corupţia la nivel înalt va deveni excepţie. În plus, chiar şi cu fonduri la dispoziţie, statul nu se va achita de misiunea sa până ce nu va învăţa să le folosească eficient.
Degeaba îi băgăm în închisoare pe cei ce construiesc WC-uri de 100.000 de euro în curţile şcolilor de la ţară, dacă banii salvaţi se vor duce într-un sistem educaţional neperformant, care nu scoate absolvenţi competitivi.
Nu în ultimul rând, creşterea resurselor pe care statul le are la dispoziţie presupune schimbarea abordării faţă de mediul privat. Doar când bunăstarea acestora va deveni o prioritate de grad zero pentru administraţiile centrală şi locale, antreprenorii şi instituţiile capitaliste autentice vor întoarce comunităţilor sumele consistente care să le permită o creştere autentică a nivelului de trai. Doar când statul va îngriji cum trebuie vacile pe care le mulge lunar, acestea îl vor răsplăti cum se cuvine.
3. Dotarea armatei şi pregătirea militarilor. Convinşi că nu ne mai paşte nici un pericol, am scos problemele armatei de pe agenda publică. Greşit, după cum putem constata astăzi. O armată puternică, care are bani şi de echipament performant, şi de antrenament, şi de participări la exerciţii şi misiuni internaţionale, îi va face pe mulţi să se gândească de două ori atunci când calculează pierderile pe care le-ar suferi în cazul în care vor atrage România într-un război.
Ceea ce nu înseamnă că trebuie să luăm acum din puţinii bani de la Educaţie şi Sănătate pentru a creşte salariile militarilor. Înseamnă doar că o parte din resursele disponibilizate prin diminuarea radicală a pagubelor produse de corupţie trebuie direcţionate şi către acest domeniu pe care mulţi îl văd ca pe un apendice inutil. O armată bine proporţionată şi musculoasă aduce, în final, mai mult decât costă.
4. Reforma diplomaţiei. Deşi în ultimii ani au început să ajungă în poziţii importante câţiva profesionişti de clasă, care au muncit multă vreme în umbră, diplomaţia românească în ansamblul ei nu performează. Este în continuare la remorca politicului, iar punctul de vedere al profesioniştilor răzbate prea rar.
După cum am putut constata zilele acestea, când Ministerul de Externe, sub bagheta lui Titus Corlăţean, a şocat partenerii strategici prin laşitatea cu care a reacţionat la invazia din Crimeea. Comunicatul de presă flasc în care MAE nu a îndrăznit nici măcar să menţioneze numele Rusiei va rămâne multă vreme ca o pată neagră pe obrazul instituţiei.
Soluţia? Stoparea nepotismului cronic şi cea a promovării clientelare vor trebui să devină obiective de grad zero pentru elita din această zonă. Doar după ce ministerul va fi colonizat cu tineri profesionişti şi specialiştii vor face masă critică, vocea lor va putea să o domine pe cea a politrucilor.
De ce este importantă diplomaţia? Pentru că, până ce vom avea o economie şi o armată puternice, abilitatea sau lipsa de abilitate a diplomaţilor ar putea face diferenţa între un succes nesperat şi o înfrângere catastrofală.
5. Proiectele de interconectare a reţelei de gaze. Gazele rămân una dintre principalele arme cu care Rusia controlează Europa. Eliminarea dependenţei de gazele ruseşti este vitală atât pentru România, cât şi pentru ţările din jur. Acest obiectiv nu va fi atins până ce sistemul de conducte nu va putea permite importul şi exportul unor cantităţi suficient de mari astfel încât gazele provenite din alte surse să poată ajunge rapid şi la un preţ bun în toate colţurile continentului.
România este mai puţin dependentă de gazul rusesc decât oricare dintre ţările vecine. Ungaria şi Bulgaria cumpără de la Gazprom 88% din necesarul lor de consum, Cehia 76%, Slovacia 97%, Grecia 67%. România importă din Rusia sub 25% din gazele pe care le consumă, dar nevoia de a fi interconectată cu ţările din jur derivă nu doar din nevoia de a avea o alternativă chiar şi pentru procentul pe care îl luăm acum din Rusia, ci şi pentru a exploata posibilitatea de a exporta cândva gaze.
Fie că este vorba de gazele ce vor fi extrase din Marea Neagră, fie de cele de şist, dacă rezervele estimate vor fi confirmate, exploatarea lor va fi rentabilă, iar lobby-ul rusesc nu va reuşi să le blocheze, România are şanse reale nu doar să scape de importurile din Rusia, ci chiar să devină exportatoare de gaze.
Condiţia valorificării acestei oportunităţi depinde însă de construcţia sau definitivarea unor racorduri de mare capacitate cu Moldova, Ungaria şi Bulgaria. În special în ceea ce priveşte Moldova conducta are o importanţă strategică, deoarece s-ar putea dovedi salvatoare în cazul în care Rusia pune presiune asupra ei prin ameninţarea cu oprirea livrărilor de la Gazprom.
Din păcate, până acum lucrurile s-au mişcat greoi. Nici resursele alocate şi nici implicarea Guvernului nu au fost pe măsura importanţei strategice a acestor proiecte. Dacă vrem să avem oricând la dispoziţie alternative la gazul rusesc, să-i ajutăm şi pe alţii să scape de această dependenţă şi chiar să facem profit, abordarea administraţiei trebuie să se schimbe radical.
6. Sprijin pentru Republica Moldova. Şi dacă românii şi moldovenii nu ar fi acelaşi popor, iar unirea în interiorul Uniunii Europene nu ar fi o misiune de credinţă ce ar trebui introdusă în jurământul pe care îl depune fiecare înalt demnitar la instalarea în funcţie, fraţii noştri de peste Prut tot ar trebui ajutaţi să-şi vadă visul cu ochii. Şi dacă poziţionarea lor geografică nu ar fi atât de importantă în relaţia cu Rusia, tot ar trebui sprijiniţi să îşi construiască o ţară altfel decât cum şi-ar dori-o urmaşii lui Lenin şi Stalin.
România a făcut foarte multe pentru a sprijini intrarea Moldovei în Uniunea Europeană, dar nu a făcut şi nu face îndeajuns pentru a o ajuta să rezolve problemele curente cu care se confruntă. Am promis multe de-a lungul timpului, dar am făcut puţin. Superficialitatea, delăsarea şi incompetenţa care ne sabotează proiectele interne îşi pun amprenta şi pe cele externe.
Cu toate acestea, dacă vrem ca Moldova să reziste presiunii ruseşti şi să nu facă stânga împrejur în preziua aderării la UE, după cum i s-a întâmplat Ucrainei când Ianukovici a refuzat să semneze acordul de asociere, trebuie ca efortul nostru să se tripleze. Să o ajutăm cu tot ce am promis şi să facem din finalizarea magistralei de gaze care pleacă de la Iaşi şi ar trebui să ajungă la Chişinău o prioritate naţională.
7. Evitarea conflictelor etnice în Transilvania. Nu trebuie să ai acces la documente confidenţiale ca să realizezi că Rusiei i-ar veni mănuşă un conflict între românii şi maghiarii din Transilvania. Este suficient să îţi aminteşti cine era la butoane pe aceste meleaguri în martie 1990, când au avut loc ciocnirile etnice de la Târgu Mureş, şi să citeşti textele abjecte publicate vinerea trecută de propaganda de la Kremlin, ca să realizezi nu doar că Rusia şi-ar freca mâinile dacă acele evenimente s-ar repeta, ci şi că lucrează activ la instigarea lor.
Românii, stat şi cetăţeni, trebuie să facă tot ce le stă în putinţă pentru a evita provocările clocite în laboratoarele de la Moscova şi puse în operă de extremişti unguri finanţaţi din banii manevraţi de Putin. Nu ar exista răzbunare mai dulce pentru cei ce visează la refacerea URSS decât să transforme Ardealul într-un câmp de bătălie etnică de tipul Kosovo.
Demonstraţia de maturitate pe care România a făcut-o atunci când şi-a normalizat relaţia cu Ungaria nu trebuie compromisă cu nici un chip. Ambele ţări ar pierde enorm dacă le-ar da ruşilor şansa de a muta atenţia lumii de la invazia din Crimeea spre un conflict etnic în interiorul NATO şi în UE.
Şi, chiar dacă acum atât Bucureştiul, cât şi Budapesta par a înţelege exact pericolul jocului pe care îl face fostul mare frate de la Răsărit, nu ar trebui subestimate nici dorinţa sa de a muta confruntarea cu Occidentul cât mai departe de graniţele sale şi nici resursele pe care este dispus să le pună la bătaie.
Da, toate acestea ar trebui să fie priorităţile de zi cu zi ale celor ce conduc România. Realizarea lor este, oricum, obligatorie pentru atingerea unor obiective de dezvoltare cât se poate de fireşti şi nimeni nu ar trebui să privească la Ucraina pentru a-şi aminti că trebuie să se apuce serios de treabă. Cu atât mai mult cu cât nici una dintre ele nu este legată direct de ameninţarea unei Rusii care are din nou poftă de cuceriri.
Şi, cu toate acestea, acum mai mult ca oricând ar fi o dovadă de iresponsabilitate din partea celor ce pot face lucrurile să se mişte să nu înţeleagă că de rezolvarea acestor priorităţi s-ar putea să depindă, cândva, inclusiv supravieţuirea noastră ca naţiune. Ar fi iresponsabil să aştepte ca doar scuturile parteneriatelor externe să ne apere în timp ce noi să stăm cu mâinile în sân şi nu facem nimic pentru a ne întări corabia.
Pentru că, fără dubiu, furtuna este la orizont. După cum recunoaşte chiar preşedintele, după Ucraina va urma Moldova. Şi când va veni vremea Moldovei, va veni, inevitabil, şi vremea României.
