3 C
București
sâmbătă, 23 noiembrie 2024
AcasăSpecialRăbdarea revoluţionarilor

Răbdarea revoluţionarilor

Pe 17 decembrie 2010, Mohamed Bouazizi s-a incendiat în Sidi Bouzid (Tunisia). În câteva săptămâni, revolta populară declanşată de gestul lui Bouazizi a trecut de graniţele ţării, cuprinzând o mare parte a lumii arabe.

În Europa, Ucraina şi alte ţări care se confruntă cu proteste, precum Bosnia, şi-au început tranziţia lungă către democraţie în urmă cu 25 de ani. Lumea arabă, dimpotrivă, a început acest proces de trei ani – perioadă care durează cât o clipă în termeni istorici. Totuşi, acolo s-au înregistrat schimbări semnificative, iar în regiune sunt progrese, deşi încă nu se ştie direcţia acestora. Ca şi în alte părţi ale lumii, ţările arabe au nevoie de timp pentru a institui democraţia şi pluralismul pe care poporul le aşteaptă. Îşi vor atinge scopul, dar va dura mai mult de trei ani.

De fapt, evenimentele care se petrec în Orientul Mijlociu continuă să fie influenţate de schimbările radicale de după primul război mondial. Înainte, arabii erau organizaţi în califate. După dizolvarea Imperiului Otoman în 1923, Iranul şi Turcia s-au constituit ca state-naţiuni, iar arabii s-au disipat în 22 de noi ţări, sub dominaţia colonială a britanicilor şi francezilor.

După ce coloniile şi-au proclamat independenţa – Arabia Saudită, astăzi o putere regională sunnită, a fost creată în 1932 – s-a făcut o nouă încercare de a uni lumea arabă, recurgându-se la mjiloacele islamismului politic, apărut în anii ’20, ca urmare a căderii califatului otoman. Fenomenul a luat multe forme, printre care şi Frăţia Musulmană, fondată în 1928. În acelaşi timp, s-au înmulţit eforturile panarabe ale preşedintelui Gamal Abdel Nasser şi ale partidului sirian Baath de a construi o naţiune păstrând direcţia seculară. Astfel, a apărut Republica Unită Arabă, o uniune între Egipt şi Siria, care a durat din 1958 până în 1961.

La cincizeci de ani distanţă, revoltele din lumea arabă nu au fost rezultatul vreunei tendinţe politice, ci au reflectat nemulţumirea oamenilor faţă de guvernele autoritariste corupte. Dar, în timp ce Siria se afundă tot mai mult într-un război civil brutal, care a curmat peste 130.000 de vieţi, Libia este pe punctul de a se prăbuşi şi Egiptul cade în mâinile armatei, care scoate în afara legii Frăţia Musulmană, Tunisia rămâne singurul succes din regiune.

Tunisia şi-a adoptat noua Constituţie pe 27 ianuarie, netezind calea pentru alegeri corecte şi laice. Noua Constituţie este cea mai modernă lege fundamentală din lumea arabă, fructul unei tranziţii nonviolente. Cu o populaţie mică, dar educată, Tunisia devine excepţia.

Declarând ilegală Frăţia Musulmană, guvernul egiptean a aruncat ţara în situaţia de dinainte de înlăturarea lui Mohamed Morsi. Nu trebuie să privim evenimentele din Egipt ca pe o reîntoarcere la situaţia din 2011, ci mai degrabă ca pe o buclă a unei spirale care, deşi are tendinţa de a repeta anumite fapte, reuşeşte, în cele din urmă, să avanseze.

Diferenţa între generaţii este evidentă în Egipt: mobilizarea socială le-a oferit tinerilor egipteni o experienţă politică importantă, spre deosebire de cei dinaintea lor, aflaţi timp de trei decenii sub dictatura lui Hosni Mubarak. Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre Siria, deşi spirala s-a învârtit mai mult în jos şi orice schimbare este deocamdată imposibilă, mai cu seamă după eşuarea rundei a doua a negocierilor de pace de la Geneva.

În termeni generali, lipsa pluralismului politic şi lipsa disponibilităţii de a împărţi puterea blochează procesul de tranziţie. Cu excepţia Tunisiei, acest fenomen poate fi observat în diferite grade în toate ţările afectate. În Egipt, atât armata –sub conducerea lui Mubarak, dar şi sub Abdul-Fattah el-Sisi –, cât şi islamiştii au demonstrat că vor să aibă puterea pentru ei înşişi.

Pluralismul politic nu poate fi impus. Societăţile trebuie să îl ceară şi să construiască instituţiile necesare pentru păstrarea lui. Acest proces poate dura ani întregi, făcând crucială menţinerea perspectivei istorice. Situaţia în fiecare dintre aceste ţări era diferită în momentul revoltelor. Ţările cu societăţi omogene, precum Tunisia, nu au avut parte de prea multă violenţă, spre deosebire de societăţile eterogene, ca Siria. În plus, nici nu există structuri regionale puternice la care ţările în tranziţie să poată adera; şi nici nu există prea multe modele locale – cu excepţia Turciei, de exemplu, care ar putea arăta cum se înrădăcinează democraţia.

Într-adevăr, condiţiile în care aceste tranziţii au fost declanşate au fost şi rămân nefavorabile în comparaţie cu evenimentele care au loc în Europa. Spre deosebire de ţările arabe, Europa de Est şi Balcanii au beneficiat de un punct de pornire comun şi o cale comună: sunt parte a unui continent care a făcut paşii istorici ai unei integrări după cel de-al doilea război mondial. Asta le-a conferit o destinaţie comună, atât politic (accederea la Uniunea Europeană), cât şi în termeni de securitate (prin NATO).

Dar situaţiile din Bosnia şi Ucraina sunt încă incerte. La 25 de ani de la căderea Zidului Berlinului şi la 23 de ani de la dezintegrarea Iugoslaviei, tranziţia postcomunistă nu s-a încheiat.

Nu putem aştepta ca, în trei ani, Orientul Mijlociu să aibă rezultate pe care Europa nu le-a obţinut în 25 de ani. În ciuda regresului din Egipt şi a violenţei intolerabile în Siria, regiunea evoluează în propriul ritm, într-un context geopolitic complex, schimbător, instabil. Este necesară o strategie care să fie aplicată cu răbdare, păstrând fidelitatea faţă de pluralism, fie că vorbim de Kiev sau de Cairo.

Javier Solana, fost secretar general al NATO şi înalt reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi Securitate, a ocupat şi funcţia de ministru de Externe al Spaniei. În prezent, este preşedintele Centrului ESADE pentru Economie Globală şi Geopolitică şi Distinguished Fellow la Brookings Institution.

Copyright: Project Syndicate, 2014.
http://www.project-syndicate.org/www.project-syndicate.org

 

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă