Istoricul Margaret MacMillan s-a aflat de curând la Bucureşti pentru a lansa o carte de referinţă dedicată primei conflagraţii mondiale, „Războiul care a pus capăt păcii. Drumul spre 1914“ publicată la Editura Trei.
Margaret MacMillan este istoric, profesor de istorie internaţională la Oxford University, unde este director al St. Antony’s College. A fost rector al Trinity College şi profesor de istorie la University of Toronto, iar anterior la Ryerson University. Eminent expert în istorie şi relaţii internaţionale, Margaret MacMillan este şi un frecvent comentator în mass-media. În lucrarea sa, MacMillan explorează perioada premergătoare izbucnirii Primului Război Mondial, în încercarea de a descifra cauzele care au adus, după o îndelungată perioadă de pace şi prosperitate pe continentul european, la marşul nesăbuit către catastrofă. Despre acest volum am discutat şi noi cu Margerat McMillan.
În cartea dvs. spuneţi că drumul Europei spre dezastru a fost unul foarte scurt. Cum a fost posibil primul război mondial?
Margaret MacMillan: Se simţea de ceva vreme o tensiune în aer şi liderii principalelor puteri politice europene erau cumva de părere că un război este iminent, ceea ce e un mod foarte periculos de a gândi pentru că atunci când aştepţi să se întâmple un lucru rău el chiar ajunge să se petreacă. Mai mult decât atât, unii credeau chiar că un război va fi un lucru bun.
Cum ar putea fi vreodată un război ceva bun?
M.M.: Unii lideri aveau impresia total greşită că războiul va detensiona situaţia. În unele ţări erau probleme şi disensiuni în rândul populaţiei, în Germania, de pildă, iar un război ar fi unit poporul în lupta unui duşman comun. Politica “domestică” aşadar a jucat un rol important. Pe vremea aceea războiul era văzut şi ca un fenomen purificator, care scoate în evidenţă eroismul, patriotismul, puterea de sacrificiu a omului, ceea ce, evident, că e un mod de a gândi extrem de periculos. Pe de altă parte, cei mai mulţi europeni se obişnuiseră cu crizele politice şi erau convinşi că vor trece aşa cum s-a întâmplat întotdeauna. Când arhiducele a fost ucis la Sarajevo, lumea a citit vestea în ziare şi şi-a văzut mai departe de vacanţa de vară. “A, a murit arhiducele? Păcat! Dar, hai să ne comandăm cina!”
La nivelul omului simplu asasinarea arhiducelui a fost văzută ca o simplă ştire de presă?
M.M.: Da. Sigur că era clar că austro-ungarii vor fi furioşi că le-a fost ucis moştenitorul tronului, dar nimeni nu se gândea că se va porni războiul de la acest incident. Lumea îşi vedea liniştită de viaţă crezând că va fi o criză ce se va rezolva ca de atâtea ori până atunci pe cale diplomatică. Populaţia Europei nu era în nici un caz pregătită de război.
Dar liderii politici erau pregătiţi?
M.M.: În multe privinţe, oameni bine intenţionaţi altfel au luat decizii prosteşti. Austro-Ungaria nu s-a aşteptat ca Rusia să intre în război de partea Serbiei şi nu a anticipat dezastrul care o aştepta. Politicienii se gândeau că riscă cel mult să piardă Bosnia şi o bucată din Bucovina şi au sfârşit prin a nu mai exista ca ţară. Britanicii, care de obicei mediau conflictele între state, de data asta erau concentraţi pe ce se întâmpla acasă pentru că un război civil părea să izbucnească în Irlanda şi o parte a armatei nu mai asculta ordinele superiorilor. Iar Sarajevo le părea englezilor foarte departe.
Care a fost rolul României în această poveste?
M.M.: România a jucat un rol foarte interesant datorită poziţiei sale geografice. În plus, dispunea de patru divizii, dacă nu mă înşel, ceea ce însemna o armată numeroasă, iar ambele tabere combatante erau atât de egale ca forţă încât implicarea României de o parte sau alta cântărea foarte greu. Aşa că ambele tabere curtau de zor România să intre în război. Rusia îi promitea sprijin pentru cucerirea Transilvaniei, care era parte a Austro-Ungariei, dar, pe de altă parte, regele României era german. Aşa că România era sub o mare presiune. Şi şi-a jucat excelent cartea până la capăt. Primii doi ani de neutralitate au fost o mişcare inteligentă pentru că armata era numeroasă, dar nu era bine pregătită. Dar nici nu ar fi putut rămâne neutri până la sfârşit pentru că şi-ar fi ridicat în cap toată lumea. România a avut pierderi mari de vieţi omeneşti, a pierdut Bucureştiul la un moment dat şi Guvernul s-a mutat la Iaşi, dar la finalul războiului s-a ales cu cele mai multe teritorii.
Credeţi că Europa şi-a învăţat lecţia celor două războaie mondiale?
M.M.: Cred că da. Sper că da. Acum Uniunea Europeană promovează valori ale păcii. Ţări care altădată erau puternic militarizate, ca Germania, de exemplu, sunt campioane ale democraţiei. Oamenii se pot schimba, societăţile se pot schimba. Pe de altă parte, istoria ne-a demonstrat că ţările pot face şi uriaşi paşi înapoi, cum a fost cazul Iugoslaviei în anii ’90. Rolul cel mai important îl au liderii politici. Dacă ei decid să mizeze pe cartea terorii şi a fricii se poate ajunge oricând la un nou război.
