În ziua de joi, 9 aprilie 2009, o coloană oficială formată din şase maşini trecea graniţa României pe la Albiţa. Coloana aducea la Bucureşti pe ambasadorul României la Chişinău, Filip Teodorescu, şi ministrul consilier, Ioan Gaboreanu, declaraţi cu o zi înainte personae non gratae de către autorităţile de la Chişinău. Pe 24 aprilie, după o imundă campanie de presă, autorităţile R. Moldova aunţă că nu acceptă noua nominalizare, în persoana diplomatului Mihnea Constantinescu, propusă de Ministerul Afacerilor Externe de la Bucureşti pentru funcţia de ambasador.
În această amosferă de război rece, cu ziarişti expulzaţi şi vize pentru cetăţenii români impuse de autorităţile de la Chişinău, România participă, totuşi, la lansarea Parteneriatului Estic, pe 7 mai, la Praga. Un instrument destinat să aprofundeze cooperarea UE cu Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, R. Moldova, Ucraina.
Cronica unui eşec anunţat
Nu a fost singura problemă a acestui instrument de politică externă a UE. Au existat de la început discuţii între „noua” şi „vechea Europă”, cum ar fi spus Donald Rumsfeld. Discuţiile iniţiale s-au blocat inclusiv la terminologie, primii dorind să denumească cele ţase state drept „ţări europene”, ceilalţi drept „ţările estice ale Europei”. Era de fapt o contradicţie mai adâncă, nesoluţionată niciodată până la capăt, între cei care vedeau acest instrument ca un mecanism de civilizare şi cooperare cu statele din vecinătatea Europei, dar nu de integrare – „everything but institutions”, cum avea să declare însuşi Barroso – şi cei care sperau că acest instrument urma să aducă statele membre în UE. A prevalat, de fapt, prima opţine, căci acestor state nu li s-a oferit niciodată vreo perspectivă clară de aderare, iar Acordurile de Asociere pregătite pentru ele, în eventualitatea semnării lor, nu garantau – precum în cazul Balcanilor de Vest – integrarea europeană. La rândul lor, statele incluse în Parteneriat au considerat, în pofida evidenţelor, dar jucând pe ambiguitatea tacit asumată de iniţiatori, că instrumentul este unul pregătitor pentru integrare, de aici declaraţiile politice encomiastice, nu odată, faţă de acest mecanism şi potenţialul său. Peste toate aceste dificultăţi de pornire, s-a adăugat atitudinea Federaţiei Ruse. Ţinând seama de profilul iniţiatorilor Parteneriatului – Polonia şi Suedia -, pentru Moscova devenise limpede că, în pofida asigurărilor tacite de la Bruxelles, noul instrument poate deveni unul integraţionist. În aceste condiţii, mai ales că Parteneriatul Estic se suprapunea pe ceea ce Rusia numeşte „străinătatea apropiată”, adică zona ei de interes imediat şi strategic, reţeta confruntării era pregătită.
După semieşecul Summitului NATO de la Bucureşti din 2008, după războiul ruso-georgian care nu a generat nicio reacţie occidentală coerentă împotriva Rusiei, Parteneriatul Estic părea, totuşi, o nouă tentativă de a muta frontiera euro-atlantică – inclusiv cea politică, nu doar economică – spre Est. Una dintre culminaţiile sale urma să fie Summitul de la Vilnius.
Vilnius 2013, un fel de Bucureşti 2008
S-au pus multe speranţe în acest eveniment. Semnarea de către Ucraina şi R. Moldova, poate şi Georgia, erau date ca certe la începutul anului 2013, iar acest optimism – deloc realist – popula declaraţiile politice ale unor lideri din UE şi din afara ei. La jumătatea lui 2013, a rămas în discursul public doar semnarea pentru Ucraina şi parafarea pentru R. Moldova şi Georgia…
A fost şi mai rău. La fel ca la Summitul NATO de la Bucureşti, când Ucrainei şi Georgiei le-a fost refuzat road-map-ul, un soi de asociere cu NATO, în ciuda eforturilor făcute de partea americană şi a „noii Europe”, iar despre NATO nu s-a mai vorbit în legătură cu această regiune, la Vilnius Ucraina nu a semnat asocierea politică şi economică. Se va petrece cu UE după 2013 ceea ce s-a întâmplat cu NATO după Summitul de la Bucureşti din 2008?
Nu este deloc exclus. Declaraţia finală a Summitului nu face nicio referire la perspectiva europeană pentru statelele incluse în Parteneriat, respectiv este o victorie explicită a celor care, de la început, construiseră Parteneriatul pentru a ţine statele membre afară. În aceste condiţii, chiar în perspectiva semnării asocierii, ţinta finală din perspectiva UE va fi doar un spaţiu economic extins – „de la Vladivostok la Lisabona” -, care să nu fie un semnal de confruntare cu Moscova, ci de cooperare. Pe de altă parte, extinderea UE nu se va opri, doar că va fi cantonată la Balcanii de Vest, proces care, după declaraţiile recente ale preşedintelui Parlamentului European Martin Schultz, va mai dura circa 15 ani. În ceea ce priveşte liberalizarea vizelor – dosar fără legătură directă cu Acordul de Asociere -, el rămâne la latitudinea politică a statelelor din Uniune, care, în acest moment, în perspectiva europarlamentarelor şi a resurecţiei partidelor populiste, nu se gândesc la aşa ceva. Cum s-a exprimat un diplomat european, liberalizarea vizelor „nu este o prioritate pentru UE”.
R. Moldova – încotro?
La Chişinău, parafarea de la Vilnius a fost primtă în triumf, iar declaraţiile au fost aproape eshatologice. Nu există nicio justificare riguroasă pentru asta, cu excepţia puseului de patriotism al unui stat nou care ţine cu ardoare să îşi puncteze succesele de fiecare dată, şi care se descarcă, hiperbolic, în orice conjunctură: de un loc meritoriu la Eurovision, o medalie sau o prezenţă pe marile scene internaţionale la o parafare transformată, subit, în miză existenţială şi întâmpinată, la Chişinău, chiar cu versuri omagiale (!). Dincolo însă de asta, realităţile sunt incomparabil mai complicate, iar viitorul aşijderea.
În primul rând, a spune că parafarea înseamnă intrarea definitivă a R. Moldova pe traiectoria UE este naiv şi periculos. În realitate, după parafare, Chişinăul se află exact în situaţia Kievului de acum un an şi jumătate, când Ucraina parafase documentele. I-a asigurat asta semnarea la Vilnius? Evident, nu. Avem vreo garanţie pentru R. Moldova? Evident, nu.
În al doilea rând, în pofida retoricii victimizatoare pe care au adoptat-o unii oficiali de la Chişinău („diplomaţia victimizării”) sau unii lideri de opinie publică, presiunile Rusiei – cu excepţia focului de avertisment numit embargoul la vinuri sau a retoricii lui Rogozin – au fost inexistente. Două instrumente de o forţă indiscutabilă – atacul asupra emigraţiei moldoveneşti din Rusia sau Transnistria – au fost complet neutilizate. În loc să deplângă presiunile, mai bine se sesiza public lipsa de acţiune a Rusiei pe direcţia Chişinăului! Pentru că, în realitate, acesta a fost unul dintre indicatorii cei mai limpezi că Summitul de la Vilnius va fi un eşec. Miza Moscovei a fost Ucraina (R. Moldova nu a contat), iar Summitul a relevat că relaţia dintre Kiev şi Moscova nu poate fi ruptă de Bruxelles, mai ales când acţionează singur, fără aliatul Washington. După cum a relevat şi Summitul NATO de la Bucureşti, nici unul nici altul dintre parteneri nu poate singur împinge frontiera politică euroatlantică spre Est. Dar faptul că Moscova nu a (re)acţionat faţă de Chişinău, nu înseamnă că nu ar putea-o face dacă şi-ar simţi vecinătatea primejduită. Iar Bruxellesul ştie asta, şi va gândi de două ori la orice posibilă confruntare.
În al treilea rând, perspectivele de aderare ale R. Moldova nu există în acest moment. Dincolo de textul Acordurilor de Asociere – repetăm, fără perspectivă europeană – bugetul UE pe anii 2014-2020 nu are „fonduri de preaderare” pentru niciun candidat care ar începe negocierile, deci un statul de candidat se exclude cel puţin până în 2020. Dar nici statutul de candidat, de la care ar fi nevoie de vreo zece ani pentru aderare, nu garantează, până la urmă, punctul final.
Utopia integrării sau utopia reunificării?
Nu spunem aceste lucruri pentru a descuraja ceva sau pe cineva. Am pledat de fiecare dată, chiar împotriva atmosferei publice, pentru realism în evaluarea situaţiei R. Moldova. Important este, de aici înainte, ce va urma? Cum va fi conturată, de aici înainte, relaţia cu R. Moldova, în condiţiile în care perspectiva europeană se îndepărtează vizibil de la orizont?
Prima chestiune este apariţia în spaţiul public al mecanismului vaselor comunicante. Dacă perspectiva integrării devine aproape o utopie pe termen scurt, atunci capătă pregnanţă, prin recul, chestiune celeilalte forme de integrare europeană, respectiv reunificarea. Nu are importanţă că este nerealistă, utopică, nerezonabilă în acest moment. Dar nu este, oare, la fel, şi integrarea europeană? Dincolo de idiosincraziile private ale unuia sau ale altuia, problema este că o asemenea discuţie nu va mai putea fi atât de uşoră evacuată din spaţiul public. Când 62% dintre cetăţenii României, după cum indică sondajele, sunt dispuşi la un asemenea proiect, este firesc că toţi politicienii din dreapta Prutului vor fi obligaţi să se raporteze la ei. Au şi făcut-o deja, pozitiv, preşedintele României, Preşedintele Senatului şi premierul!
Fireşte, reunificarea e precum tangoul. Nu se poate dansa decât în doi. Că, deocamdată, partenerul din R. Moldova se uită în altă parte, este o realitate. Dar ideea va trece cu siguranţă Prutul şi va deveni şi la Chişinău temă de dezbatere publică la nivelul liderilor şi partidelor cu credibilitate electorală şi care vor fi cu siguranţă în Parlamentul ales la 30 noiembrie 2014.
În al treilea rând, când „proiectul de ţară” al R. Moldova în relaţie cu România – în speţă construirea „Austriei” – nu se va dovedi viabil şi eficace pentru cetăţenii acesteia, indiferent de naţionalitate, cine va putea bloca o dezbare reală pe această temă? Care vor fi concluziile aceste dezbateri, rămâne o chestiune deschisă. Dar faptul că ea se va produce, e dincolo de orice dubiu.
„Un sfârşit e un început”?
Eşecul Summitului de la Vilnius ridică la Bucureşti incomparabil mai multe întrebări decât răspunsuri. Trei sunt cele intempestive. Prima ţine de reconfigurarea spaţiului intern în relaţie cu viitoarele proiecte de ţară ale României, în special cu R. Moldova, pe modelul deja consacrat al „consensului de la Snagov” şi care a dus la integrarea euro-atlantică. A doua ţine de regândirea relaţiei cu UE şi SUA, în care România va trebui să convingă Bruxellesul şi Washington-ul că R. Moldova este o miză strategică, care nu poate fi ignorată şi lăsată (doar) într-un parteneriat fără miză integraţionistă. Iar a treia chestiune vizează, atunci când contextul va deveni mai favorabil, respectiv în 2015, un nou tip de relaţionare cu Estul, în general, şi cu Federaţia Rusă, în special.
Dan Dungaciu este directorul Institutului de Stiinte Politice si Relatii internationale al Academiei Romane si Presedintele Fundatiei Universitare a Marii Negre
