Băieţii de la guvern n-au evoluat prea mult de vara trecută, nereuşind să depăşească faza minciunilor grosolane.
Prin comparaţie cu dezmăţul de vara trecută, e bine. E linişte. E pace şi stabilitate politică. Naţiunea poate dormi liniştită la soare, guvernanţii veghează. Bine, prost, dar veghează. Scrisoarea către FMI va fi făcută publică de abia la toamnă, tătucul Ponta nu vrea să strice de-a binelea somnul naţiunii, lăsându-i timp să rumege veştile proaste picurate strategic în presă. Taxa pe nevastă, de exemplu. O fi, n-o fi? Nimeni nu poate spune cu precizie, Ministerul Finanţelor o lasă în ceaţă, cică era o idee mai veche. De fapt, mai toate ideile guvernului sunt vechi, diferenţa o face minciuna şi plusul de aberaţie. E clar că Ponta trebuie să stoarcă bani din piatră seacă, evaziunea fiscală, aia pentru care era demonizat Boc, a ajuns acum la cifra record de 20 de miliarde de euro, ceea ce ne plasează pe un binemeritat loc unu în Europa, şomajul s-a dus la 7,5%, în ciuda tsunamiului de locuri de muncă promise, investiţiile sunt cu o treime sub nivelul celor din 2012, iar privatizările un dezastru. Pe aşa arşiţă bugetară, setea de bani pentru a putea plăti salariile, pensiile şi furăciunile clientelei politice e mare de tot. Aşa se face că scrisoarea către FMI ar conţine, la bursa zvonurilor, nenoriciri fiscale mai mari decât taxa pe nevastă şi odraslă casnice sau mărirea impozitului pe proprietate şi chirie, lovitura de măciucă urmând să fie dată de impozitarea contractelor de colaborare cu 16% în loc de 10%. Pe lângă toate astea, se reduce TVA la pâine – deşi chiar guvernanţii în înţelepciunea lor recunosc că n-au idee dacă măsura va reduce preţul la pâine sau la evaziune – şi se pune forfetarul acolo unde te aştepţi mai puţin. Nicio mirare, până la urmă politica stângistă şi etatistă a USL era previzibilă.
Previzibil era şi ca Ponta s-o zbughească în vacanţă chiar în ziua în care a sesizat CSAT cu privatizarea CFR Marfă, într-o încercare disperată de a-i pasa eşecul lui Băsescu, deşi acesta desecretizase deja decizia din 2 februarie, în care se spunea negru pe alb că „Modalitatea concretă şi procedura de privatizare se află în responsabilitatea Ministerului Transporturilor şi a Guvernului României“. Crezându-se deştept nevoie mare, Ponta a mizat că preşedintele, speriat de ameninţarea că dacă CSAT nu avizează, privatizarea „cade“, cu prejudiciul de imagine aferent, nu va „forţa“ şedinţa chiar a doua zi. Nu i-a ieşit. Responsabilitatea pentru agonia acestei privatizări îi va reveni de acum înainte în mod direct. Imaginea este însă dezolantă: lumea de afaceri vede cum datoriile se şterg după începerea licitaţiei, cum accesul la informaţii este liber doar pentru cei dinainte aleşi, iar populaţia cum premierul îşi pune coada pe spinare lăsând mii de angajaţi cu disponibilizarea bătând la uşă şi nesinguranţa zilei de mâine în farfurie.