Se umplu, vai, puşcăriile cu oamenii mari ai naţiei! Ce poet va cânta tristeţea familiilor, smiorcăitul copiilor, gargara avocaţilor, viaţa nouă a nevestelor, bocetul amantelor?
De necrezut: se pare că Relu urmează să fie coleg cu Gigi, dar nu în partidul Brătienilor, ca în vremuri mai bune, ci la „mititica“! Nu-i nimic: mai locuiesc în sânu-i, ca-n cel al lui Avraam, şi Voicu Cătălin, şi Ioan-Avram, şi Decebal-Traian, a mai trecut pe acolo şi marele Adrian, dar e încă şi Sorin-Ovidiu, şi se pregăteşte Liviu… şi mai ales urmează însuşi înălţimea sa, domnul Dan!
După cum vedeţi, la auzul acestor nume sonore, biata-mi proză a prins aripi de vers, fie şi şchiop. Şi cum de n-ar fi prins, când cad bărbaţii patriei, seceraţi de beleaua DNA, precum odinioară aheii răpuşi de lancea lui Hector!
Obrazuri subţiri, nici vorbă, puşcăriaşii noştri: unul a fost un mare bărbat de stat, altul a făcut biserici şi a dat pomeni, altul se pricepea ca nimeni altul la caltaboşi, altul era mare mogul de televiziune, altul e bun la toate – afaceri, televiziuni, suspendări, şantaje. Şi toţi se pare că trec oricând un remarcabil test: ştiu să prade statul cu eficienţă, prompt şi fără rest. Cât despre Relu, aflăm din cele mai autorizate voci ale USL că a fost cel mai bun ministru al Transporturilor din toate epocile noi şi vechi şi că va rămâne în istorie fiindcă a privatizat CFR, în aşa fel încât în câţiva ani majoritatea vagoanelor va fi vândută la fier vechi. (Nu mă pot împotrivi forţei nemăsurate a inspiraţiei poetice, scuze!)
Aşadar, ţinând seama de împrejurare, pariez că a sta un pic la răcoare va fi văzut în curând o mare onoare pentru orice om politic cu idealuri – mai ceva chiar decât să devină doctoraş, marca Victoraş. Parcă le şi vezi pe mărimile lor certându-se, odată debarcaţi „acolo“, în locul sacru, cine să aibă, printre atâtea privilegii, pe acela, mare onoare, să doarmă în pătuţul şubred al lui Adrian ori să poarte zeghea ponosită a lui Decebal-Traian şi mai ales cine, cine să mănânce numai din farfurioara ciobită a lui Gigi! Căci, desigur, asemenea mari semne de respect şi consideraţie nu se pot acorda oricărui mitocan care-a ajuns la bulău, fiindcă i-a sosit şi lui ceasul rău! Mă tem însă – năravul vechi nu se trece – că mitocanii vor da şpagă administraţiei penitenciarelor ca să obţină dreptul de a uza de asemenea relicve preţioase, al căror preţ de piaţă va creşte astfel neîncetat, generând noi solicitări şi alte şpăgi, încă mai grase…
