Ponta şi noul cult al personalităţii

Ofensiva propagandistică face din Ponta un alt lider-paravan, o nouă statuie de carton pe soclul de marmură al unei culturi politice nedemocratice.

În România anului 1990, nu era simplu de construit un cult al personalităţii noului li­der, memoria Con­ducătorului fiind prea proas­pătă. Totuşi, o parte a instituţiilor sta­tului, inclusiv braţul mediatic, au fă­cut ce­ea ce ştiau dintotdeauna. Cu aceleaşi mij­loace sau cu mijloace adaptate post­co­mu­nismului au con­s­­truit soclul noului con­du­cător. În locul unani­mis­mu­lui, am avut o minoritate care a fost cri­mi­na­li­zată, acuzată că vrea violenţă şi împotriva căreia s-a exer­citat violenţa în aplauzele majorităţii. Asta şi pentru că acea minoritate de contestatari ai Con­du­cătorului era văzută ca neavând vo­caţia de a deveni majoritari. Principala adap­tare a mijloacelor de pro­pagandă a fost deci aceea în direcţia denigrării ad­ver­sa­ri­lor. Calităţile Conducătorului nou sunt su­bli­niate mai ales prin prezentarea defectelor absolute ale adversarilor săi.

Propaganda oficială de care a beneficiat Ion Iliescu în primii 15 ani de tranziţie, cu o paranteză care l-a reîncărcat, nu poate fi în­ţeleasă fără a merge la esenţa oricărui cult al personalităţii. Aceasta este dată de faptul că vorbim despre un fenomen ins­ti­tuţional. Un întreg sistem produce un om şi se le­gitimează prin el. Cultul este numai aparent cel în favoarea unei persoane, cultul este în favoarea unui sistem. Ion Iliescu a stat la putere nu pentru că avea charismă, ci pen­tru că a ştiut să o utilizeze fă­ră să deranjeze sistemul care l-a produs. Era faţa uma­nă, de stânga, a neonomenklaturii capitaliste de partid şi de stat.

Acest mecanism nu a putut funcţiona decât în fa­voarea liderilor PSD, pentru că numai acest partid a concentrat destule resurse ins­tituţionale, econ­o­mice, mediatice, la ni­vel central şi local. Emil Cons­tantinescu şi Traian Băsescu au putut numai sec­ven­ţial să utilizeze mijloace similare, care de cele mai multe ori s-au întors împotriva lor. Pre­şe­dinţii care au încercat să transforme ceva au primit în schimb un cult al urii la adresa lor, cult care nu este decât cealaltă medalie a propagandei în favoarea unor li­deri che­maţi să conserve sistemul.