Contrar a ceea ce se crede de multe ori, teoriile conspiraționiste nu sunt propriu-zis iraționale, ci, dimpotrivă, suferă de un exces de raționalism. În primul rând, ele presupun că totul în lume se leagă într-un mod rigid și univoc. Nu există întâmplare sau arbitrar, iar coincidențele sunt doar aparente. În spatele lucrurilor și evenimentelor există întotdeauna o cauză bine determinată; mai mult, există voințe bine determinate, chiar dacă, firește, ascunse sub anonimat și prezentate sub denumiri convenționale colective, precum „Oculta“, „Sistemul“ etc. Omul care controlează conspirația sau participă la ea este și el o făptură pur rațională, dotată cu abilități excepționale și cu o inteligență fără cusur. De exemplu, într-o țară ca România, unde de cele mai multe ori instituțiile de stat funcționează deficitar, conspiraționistul presupune că autorii conspirațiilor lucrează fără greșeală, când, de pildă, l-ar fi asasinat pe Condrea, mimând un accident de mașină.
Filosofia conspiraționismului presupune, pe de o parte, determinismul cel mai absolut, refuzând orice hazard, pe de alta, este personalismul iarăși absolut, refuzând să vadă în evenimente altceva decât manifestarea unor voințe personalizate. Nu există forțe sau tendințe obiective, ci numai subiective. La limită, și când e vreme rea, de vină sunt tot „ăia“. De asemenea, conspiraționismul raționalizează cât poate istoria, tinzând să reducă tendințele și acțiunile istorice la ceea ce este cel mai măsurabil și numărabil: motivele economice. Elementele iraționale ale istoriei – fie că vorbim despre credințe, despre ambiție, invidie, teamă – sunt pe cât se poate eliminate din cadru.
De ce apar conspiraționismele? Cauza principală trebuie să fie sentimentul neajutorării, pe care îl încercăm adesea. Lumea ne apare imensă, adesea ostilă, iar complexitatea ei desfide mereu încercările noastre de a o înțelege și interpreta corect. Apoi suntem, și nu fără motiv de multe ori, suspicioși pe guvernele noastre; credem, și nu fără temei, că acestea ne ascund adevăruri incomode. Suspiciunea rezonabilă devine însă paranoia conspiraționistă atunci când refuzăm să acordăm orice credit informațiilor oficiale, ba chiar vedem întotdeauna în spatele unor vădite erori și inadvertențe cine știe ce motive obscure. O lume planificată perfect rațional și a cărei cheie conspiraționistul o posedă – nu se știe niciodată în ce fel – este adesea preferată unei lumi cu insule de raționalitate și determinism scăldate de un ocean de hazard. Numai că aceasta din urmă lume este singura adevărată.
Nu de puține ori, conspiraționismele vin în ajutorul unor guverne și conducători de state cu aspirație autoritară sau de dominație. A inventa sau măcar a susține presupuse conspirații – precum cea „iezuită“, în secolul XIX, sau cea „iudeo-masonică“, în secolul XX – s-a dovedit o armă propagandistică și de mobilizare socială puternică, iar consecințele, oribile, se cunosc. Într-un alt sens, conspiraționismul susținut de media sau de politicieni interesați, așa cum se întâmplă și la noi, invită opinia publică, dar și pe cei responsabili la pasivitate și resemnare. Dacă ai în față servicii atotputernice, dacă toți suntem ascultați, monitorizați, înregistrați de ele, ce sens mai are să te agiți, să acționezi, să te revolți, să speri? Consecința practică a conspiraționismului este că „nu se poate face nimic“, fiindcă tot „ei“ vor decide întotdeauna și întotdeauna vor avea câștig de cauză, chiar și atunci când aparențele sugerează contrariul, căci și o asemenea aparență mincinoasă e parte a conspirației.
În Antichitate, unii determiniști se foloseau de următorul argument (sau sofism), numit „al secerătorului“: cel care are un ogor de secerat poate fie să-l secere, fie să nu-l secere. Or, una dintre aceste două acțiuni este necesară, fiindcă a fost determinată cauzal dintotdeauna. Așadar, nu contează ce vei face, deoarece oricum ceea ce este necesar să se întâmple se va întâmpla. Pasivitatea și neimplicarea devin justificate rațional. La fel procedează și conspiraționistul: pentru el, de pildă, afacerea Condrea-Hexi este insolubilă. Niciodată – crede el – nu se va afla ce-i adevărat, iar ceea ce se va afla nu va fi adevărat, deoarece ei se opun. În consecință, dacă e simplu cetățean, conspiraționistul va comenta totul la o bere cu superioritatea gnosticului care știe. Iar dacă chiar știe ceva, fiindcă e medic într-un spital de stat, sau șef de clinică, sau de secție, sau lucrează sau a lucrat în vreo direcție de sănătate și a avut de-a face într-un fel sau în altul cu produsele dezinfectante respective și cu firma Hexi Pharma, atunci va tăcea, fiindcă, nu-i așa?, ceea ce-i fatal să se întâmple se va întâmpla oricum, cu sau fără implicarea lui. Și atunci, convins că Marele Plan se realizează și fără el, poate dormi liniștit. Liniștit? Există, ce-i drept, o mică problemă, care, uneori, nu prea des, dar nici chiar rar de tot, strică un astfel de somn: o numim conștiință.
Acest comentariu a apărut în Revista 22.
