Într-o zi, am fost la o terasă. Pomorie este o mică insulă avansată în Marea Neagră, legată de uscat printr-o cale de acces rutieră / pietonală de câteva sute de metri, exact ca orăşelul medieval aflat imediat la nord, Nesebar.
De la terasa aflată pe malul nordic al (pen)insulei, admiram lacul sărat Pomorie, apoi Nesebar, cu clopotniţa Bisericii Sfânta Sofia, plaja luxuriantă all inclusive de la Sunny Beach, Sveti Vlas şi Capul Emine.
Era evident că litoralul bulgăresc e mai frumos decât cel românesc. Muntele cade în mare, împădurit în conifere şi foioase. Avem staţiune lângă staţiune, golfuri, golfuleţe, insule, peninsule, capuri stâncoase (începând cu Capul Kaliakra, în Cadrilaterul istoric).
Investitorii germani au luat staţiunile litoralului şi (lucru mai puţin ştiut la noi) pe cele montane, din Munţii Rodopi – Rila – Pirin (ca Bansko), le-au transformat în perle turistice şi acum Bulgaria trăieşte din asta. Autostrăzile lor duc spre litoral şi spre munţii din sud. Evident, nu se compară cu Grecia sau cu Turcia, dar Bulgaria e azi o ţintă turistică superioară României.
La terasa de pe malul nordic al staţiunii Pomorie, am întâlnit nişte bulgari, cu care am intrat în discuţie. A venit vorba, inevitabil, despre cum mă simt. Am spus că foarte bine. „E mai bine la voi”, mi-a răspuns bulgarul-alfa din grup. Cum e mâncarea? Excelentă, am răspuns. „Nooo! Mâncarea voastră este mult mai bună!”. Dar staţiunea? Aveţi un litoral foarte frumos, am spus eu, apoi am început: „Muntele cade-n mare, salbă de staţiuni frumoase şi prospere etc….”.
Răspunsul bulgarului? „Nu, nici vorbă! Litoralul vostru e mai frumos şi mai atrăgător! La voi, e distracţie toată noaptea, la noi, la ora 11.00, este linişte. Şi, în general, noi suntem săraci, voi sunteţi bogaţi. Noi suntem urâţi, voi sunteţi frumoşi. Bulgaria e săracă, România e bogată, de aceea ne şi invadaţi litoralul vara, pentru că aveţi foarte mulţi bani!”.
Este foarte interesant cum funcţionează mintea omului. O psihoză colectivă de inferioritate există şi la noi, pe un model asemănător. În funcţie de istoria lor, naţiunile, ca psihologie colectivă, se modelează astfel sau altfel. Se modelează astfel în funcţie de traumele fixate în anumite momente istorice fundamentale.
Războiul e un moment traumatizant de acest fel, ce setează mentalul colectiv al naţiunii. Cele mai reuşite filme franceze de război sunt comediile (precum „Compania a şaptea sub clar de lună”, cu Bourvil) despre cât de tâmpiţi sunt nemţii cei opulenţi şi cât de şmecheri sunt francezii cei rupţi în coate. Cele mai reuşite filme britanice şi americane de război sunt serioase, în note grave, despre măreţia naţiunii şi despre eroii neamului.
Noi? Suntem simultan complexaţi şi, paradoxal, fuduli precum curcanii. Românul tipic consideră că românii sunt mai proşti decât, să zicem, italienii, dar simultan se canoneşte pentru că Occidentul ne aspiră creierele noastre neasemuite, cum altele nu-s.
Cosmopoliţi, mergem în city break în oricare dintre marile oraşe turistice ale Europei (făceam parte dintr-un grup de români, în Viena, care efectiv s-a mixat cu un alt grup de români, la Statuia Ciumaţilor), în schimb, mulţi dintre noi nu ştim exact care e diferenţa dintre Cheile Zănoagei, Cheile Orzei şi Cheile Râşnoavei, dar credem că România e cea mai frumoasă ţară din lume.
Ne uităm cu admiraţie justificată la frumuseţile Italiei, o ţară-muzeu, în schimb nu realizăm ce frumoase sunt străzile Bucureştiului tradiţional, pline cu arhitectură interbelică. Veneţia ne e prietenă. O mulţime de români s-au pozat sau filmat la Palatul Dogilor, ori în gondolă, vâslind pe Gran Canale, în schimb, nu cred că suntem la fel de mulţi cei care am văzut Castelul Huniazilor.
Noi, românii, avem un comportament disociat care rezidă din mentalul nostru colectiv. Ca fotbalist, nimeni pe lumea asta nu a fost ca Gâscanul Dobrin, Minunea Blondă Balaci sau Gică Hagi, în schimb fotbalul românesc e slab, lipsit de perspective şi fotbaliştii noştri vizi de talent.
Cum ieşim din această psihoză colectivă? Evident, prin educaţie. Dar educaţia asta trebuie să lucreze nu doar la volumul de cunoştinţe asimilat, ci şi pe latura mentalitară la care m-am referit până acum. Cum procedăm?
Cei patru tigri asiatici Hong Kong, Singapore, Coreea de Sud şi Taiwan erau, prin anii ’70, nicăieri, în timp ce Japonia explodase economic. Liderii celor patru tigri de azi s-au întâlnit şi au căutat soluţii.
„Ce ne diferenţiază de japonezi, care au tot doi ochi, două mâini şi două picioare? De ce ei reuşesc şi noi nu?”. Au luat o hârtie şi au început să dea bife: unu, doi, trei. Au ajuns la concluzia că cetăţenii lor au probleme de mentalitate şi de încredere în forţele proprii.
Au rezultat patru sisteme educaţionale revoluţionare, din care, de mici copii, aceşti asiatici învăţau că ei sunt cei mai buni, că trebuie să fie învigători, că se poate şi că trebuie să fii pozitiv şi optimist.
De asemenea, au învăţat că trebuie să fie creativi şi să gândească out of the box. În prezent, se crede că sistemul educaţional cel mai avansat din lume este cel sud-coreean.
Dacă îi admir pe americani pentru ceva, pe de altă parte, este pentru cât de competitivi sunt. De mici copii, învaţă să fie asociativi şi să se străduiască să fie cei mai buni.
Competitivitatea aceasta individuală face ca națiunea americană, în întregul ei, să fie foarte competitivă, să creeye valoare adăugată mare.
Dacă îi admir pe englezi pentru ceva, e pentru cât de politicoşi şi săritori sunt. În Canterbury, oraşul lui Christopher Marlowe, am întrebat la întâmplare unde e Roman Theatre. Un colocviu spontan de trecători, ce nu se cunoşteau între ei, m-a propulsat efectiv spre destinaţie.
Asta face din națiunea engleză un popor capabil de asertivitate, care duce la coagulare pe scopuri-target. Actualele probleme, nu mă îndoiesc, vor fi depăşite.
Operaţia mentalitară făcută de asiatici a fost un mixtum-compositum al acestei mentalităţi occidentale cu autoritarismul tipic sistemelor de guvernare asiatice. În 20 de ani, când copiii taiwanezi, sud-coreeni sau singaporezi trecuţi prin noul sistem educaţional ajunseseră la maturitate, cele patru state explodaseră economic.
Vrem să dezvoltăm România, să fie România educată şi România determinată, atunci trebuie, pe de o parte, ca românii de mâine să fie lucizi şi să analizeze cu răceală ingredientele pozitive şi dezavantajele naturale ale României. Aceasta depinde de reformarea Educaţiei, fără care nu se poate nimic.
De exemplu, e clar că litoralul bulgăresc este mult mai frumos ca al nostru, ori că Rila – Pirin sar de 3.000 de metri, în timp ce noi, cu Negoiu şi Moldoveanu, Iezeru – Păpuşa şi Omu, jucăm în Liga 2.500.
Aşa cum e clar că bulgarii niciodată nu vor avea o Deltă a Dunării, eveniment geofizic şi ecologic rar pe planetă, dar şi că că România are o suprafaţă montană desfăşurată mult mai mare (probabil că ansamblul Rodopi – Rila – Pirin e cam cât Retezat – Parâng – Făgăraş), cu care nu prea facem acum mare lucru.
Aşa cum trebuie să pricepem că România nici nu e cea mai frumoasă ţară din lume, dar nici românii nu sunt cei mai proşti. Femeile românce sunt frumoase, dar nu chiar toate. Iar noi putem fi învingători. Însă numai educaţi ca lumea.
