Situaţia din România poate fi sintetizată din păcate şi astăzi tot prin eternele fraze despre somnul raţiunii şi şanse ratate. O analiză succintă a prestaţiei guvernului Ponta şi coaliţiei de interese din spatele său conduce invariabil la concluzia că România a încăput pe mâinile unei elite primitive, obtuze şi, în plus, decise să marginalizeze orice persoană al cărei obiectiv în viaţă nu se limitează doar la prezervarea intereselor castei cu pricina.
România aduce din ce în ce mai puţin a stat normal, în care naţiunea se identifică atât cu destinul ţării, cât şi cu forţele politice determinate să-l creioneze. Metaforic vorbind, România anului de graţie 2013 pare o fundaţie caritabilă cu o serie de proiecte admirabile la activ, dar complet devalizată de membrii board-ului ei, aflaţi între timp pe picior de război. Odinioară, fundaţia impresiona prin dinamism şi numărul cauzelor nobile cărora se dedicase. Astăzi se prezintă extenuată şi epatează prin pasivitate. A avut, ce-i drept, grijă să mandateze curatori pentru a asigura continuitatea operei caritabile, dar directorii s-au plictisit curând de atâtea fapte bune, considerând că este mai sănătos să deturneze resursele financiare ale organizaţiei în propriile buzunare – că doar tot facere de bine se cheamă. Un singur curator a părut jenat de perspectiva abandonării totale a misiunii fundaţiei, căutând sprijin intern şi extern întru susţinerea ei.
Ceilalţi au sărit ca arşi, grăbindu-se să-l înfiereze public drept apostat şi demarând ample campanii de denigrare împotriva sa. Ca vârf de lance a fost cooptată o bună parte a presei, care până nu demult câştigase bani frumoşi de pe urma contractelor cu fundaţia. Cântând aria calomniei zi şi noapte vreme de doi ani, curatorii escroci au reuşit să convingă mulţimea în cele din urmă că obstinatul susţinător al proiectului originar ar fi de fapt mişelul care a îndrăznit să devalizeze societatea de binefacere. Povestea se încheie cu rebelul devenit veşnic fugar, fundaţia dusă de râpă şi oropsiţii sorţii plângându-şi de milă din cauza lipsei de proiecte care să mai vizeze amelioarea situaţiei lor. Puţinii reprezentanţi ai fundaţiilor partenere din străinătate sosiţi la faţa locului pentru a evalua situaţia proiectelor comune au găsit orfelinatele, căminele de bătrâni, bibliotecile şi centrele culturale în paragină, fiind apostrofaţi de şmenari să se abţină de la orice fel de comentariu şi să nu-şi bage nasul unde nu le fierbe oala.
Din când în când, venerabila fondatoare a societăţii caritabile este scoasă de la naftalină pentru a reitera public că dezideratele şi valorile fundamentale ale fundaţiei au rămas aceleaşi, fiind respectate cu sfinţenie de actualii curatori. Aceste mizanscene ajung însă de regulă compromise de rumoarea din fundal, unde directorii se ceartă ca la uşa cortului pe ciolan. În toiul gâlcevei se mai denunţă, uneori, şi reciproc, dar în rest au grijă să arunce cu vitriol exclusiv în trădătorul cauzei lor. Televiziunile de casă transmit, fireşte, in extenso discursurile vitriolice, nu însă şi păruiala aferentă.
Fie că le place românilor sau nu, metaforica bătrânică de mai sus sunt chiar ei – naţiunea română. După atâtea sacrificii postbelice sau, mai recent, cele depuse în vederea aderării la UE, românii încă mai sunt captivi. Clasa politică i-a trădat constant: Emil Constantinescu, primul care a câştigat bătălia prezidenţială în baza unei declaraţii de război la adresa elitei parazitare, i s-a alăturat ulterior pe cât de rapid, pe atât de nonşalant. Rolul curatorului rebel îi revine, desigur, lui Traian Băsescu: Desele sale greşeli au permis ascensiunea şi triumful celor opuşi dezideratelor şi activităţilor fundaţiei, dar tot el este cel care se luptă donchişotesc pentru perpetuarea lor. Distribuţia este completată de Ponta & Co., ajunşi în vârful piramidei puterii preponderent graţie unor posturi tv aservite – care au tras din greu pentru a le camufla atât numeroasele carenţe, cât şi intenţiile politice reale. Astăzi este limpede că, spre deosebire de predecesorii lor din PSD sau PNL, „curatorii” USL nu dispun nici de vreun program de guvernare, nici de strategii, darămite de viziuni sau planuri concrete cu privire la ameliorarea situaţiei socio-economice a ţării.
Insolvenţa Oltchim, situaţia disperată a beneficiarilor POSDRU, jenantele negocieri cu misiunea FMI duse în baza pleiadei de angajamente neonorate plus alte câteva dezastre de acest gen au expus submediocritatea cabinetului Ponta 2 într-un timp record. Aspectul nu le va da însă mari dureri de cap nici guvernanţilor, nici grupurilor de interese din spatele lor – deocamdată, sunt fericiţi să se vadă cu sacii în căruţă şi în rest mizează pe prevalenţa mentalităţii de clan. Deloc surprinzător, Dan Voiculescu îşi păstrează rolul de personaj central şi lider din umbră, deşi dimensiunea partidului său este şi rămâne cea a unei căpuşe.
Micimea actualilor „curatori” îşi va pune amprenta şi pe inepuizabilul bâlci politic dâmboviţean – se vor părui nu doar pentru câte un ciolan mai zdravăn din carcasa naţională, ci pentru orice oscior, fie el cât de mic. Fiecare va avea de mârâit împotriva cuiva – Felix contra lui Ghită şi viceversa, evident via micile ecrane, Antonescu împotriva lui Ponta, un baron contra celuilalt – acestor combatanţi adăugându-se, cu mare probabilitate, din ce în ce mai frecvent şi un număr de magistraţi. România pare să fie în pragul unor mini-războaie civile, declanşate de aviditatea incomensurabilă a elitei sale politice. Iar în urma beligeranţelor va rămâne, invariabil, doar prăpăd şi dezolare. Românii ar fi bine sfătuiţi să se întrebe măcar acum şi nu mai târziu cum de s-a ajuns aici.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
