Teroarea este pedagogia de care regimul Erdogan se serveşte, în zilele din urmă, spre a marca, simbolic, intrarea într-o nouă eră politică. Demascări, umiliri, arestări, flagelări, toate acestea închipuie decorul ordinii ce înlocuieşte, sub ochii noştri, republica fondată pe temelii kemaliste. Sultanatul de la Ankara prinde contur, ca un hibrid ideologic, în care nostalgia otomanistă, atacul împotriva laicităţii şi mobilizarea populistă se unesc, spre a da naştere unui model totalitar sui-generis. Epurările curăţă terenul pe care se va aşeza această Turcie a viitorului.
Nimic nu este întâmplător în acţiunea oficialităţilor turce. Regimul Erdogan este atent la lecţiile secolului XX. Atacul împotriva armatei şi al justiţiei traduce intenţia de a elimina, definitiv, orice risc de opoziţie viitoare. Finalitatea acestor operaţiuni represive fără pre-cedent este stabilirea unui monopol politic efectiv, care să permită regimului Erdogan să controleze până în profunzime societatea şi statul turc.
Retorica de demonizare a adversarului şi apelurile constante la răzbunare, în afara oricărei limitări pe care ar impune-o domnia legii, sunt semnele acestei derive totalitare pe care doar naivii o mai pot trece sub tăcere sau ignora. De la totalitarismul nazist sau comunist, regimul Erdogan a învăţat această valoare a urii ca liant social. Unitatea naţiunii în jurul Conducătorului este cimentată prin denunţarea celor care complotează şi ameninţă, infernal. Natura umană a acestor inamici este tăgăduită. Ei nu mai sunt nici turci şi nici măcar oameni. Reflecţiile publice cu privire la utilitatea exterminării lor expeditive sunt oglindirea acestei tranziţii spre barbaria politică.
Scenele în care ofiţerii şi soldaţii sunt expuşi umilirii şi sunt reduşi la un obiect al urii colective evocă precedentele tragice ale secolului XX. Noul totalitarism de la Ankara repune în scenă coregrafia stalinistă sau nazistă. Nu pedeapsa este importantă, ci pedagogia colectivă a terorii. Recunoaşterea vinei se produce în acest spaţiu infernal, dominat de violenţa fizică şi de efluviile urii. Ca şi în anii „Marii terori“ staliniste, ca şi în „Noaptea cuţitelor lungi“ naziste, ca şi în lunile de după atentatul ratat împotriva lui Hitler din iulie 1944, totalitarismul striveşte umanitatea victimelor sale. Acţiunea statului este revoluţionară şi implacabilă. Distrugerea kemalismului implică lichidarea demnităţii armatei.
Regimul Erdogan este, ca orice regim revoluţionar şi totalitar, obsedat de inamicul intern. Tezele privind complotul satisfac această ambiţie sângeroasă. Judecători, militari, funcţionari, cu toţii sunt prinşi în acest malaxor al premeditării represiunii. Preşedintele Turciei şi partidul său dispun de propriile batalioane de asalt. Fie ca este vorba de poliţia secretă sau de forţe paramilitare, forţele acestui nou stat care se confundă cu preşedintele Erdogan acţionează cu frenezia detaşamentelor fasciste. Maltratarea soldaţilor prizonieri este una dintre acele scene insuportabile moral în care esenţa acestui totalitarism turc erdoganist este dezvăluită, în priză directă.
Statul clădit de Erdogan s-a servit, chiar de la începuturile sale, de braţul partinic al AKP. Regimul sultanistic este, simultan, unul pa-trimonial şi revoluţionar. Misiunea partidului dominant este aceea de a penetra societatea şi de a permite contaminarea ei. Islamismul populist al lui Erdogan este o sinteză în care comunismul şi fascismul se unesc în mod dialectic. Dominaţia personală a Conducătorului este imposibilă fără acest instrument prin excelenţă modern al partidului. Pulsiunea imperială otomanistă se grefează pe acest elan politic totalitar de dominare.
Masiva operaţiune de teroare lansată în Turcia este punctul culminant al îndrumării spre totalitarism. Scopul arestărilor şi epurărilor este excluderea oricărui competitor instituţional care să se opună partidului-stat şi Sultanului. Ca şi Mussolini în epoca Republicii Sociale sau Hitler în momentele de după iulie 1944, regimul Erdogan se abandonează unei furii calculate a barbariei. Reperul suprem este Preşedintele, care ghidează, providenţial, naţiunea purificată.
Republica kemalistă este în agonie. Lecţia Terorii este, în cazul Turciei, ca şi al tututor totalitarismelor, una de celebrare a urii. Căci ura eliberată acum pare de neoprit. Ea este materialul din care se clădeşte alternativa la Republica Turcă – califatul sultanului Erdogan.
