Una dintre marile agitații din Potroacele în săptămâna care a trecut a fost cine e mai bun de președinte în SUA, Donald Trump sau Hillary Clinton. Cei care ereau contra lui Donald Trump credeau că dacă ar ajunge el președintele Americii ar fi un exemplu prost pentru România.
În sensul că Trump fusese moderator de emisiune TV și că s-ar crea astfel un precedent periculos, încât ar putea ajunge și în România președinte Măruță sau Mircea Badea, gen. Că la halul în care ne slugărnicim noi la americani, i-am imita precis și la asta. Iar cei care ereau contra lui Hillary Clinton se temeau să nu se creeze precedentul cu președinte-nevastă de fost președinte și să ne trezim peste câțiva ani că ne conduce țara doamna Carmen Iohannis. E drept că domnu’ Iohannis nu fumează trabuc și nici nu dă iama prin secretare, din câte știm noi, dar nu poți fi niciodată prea prudent.
De politica internă, adică de mica parte din ea care nu depindea de americani, nu mai erea nimeni interesat.
Oricât a mai încercat Zizi pe Facebook să agite spiritele cu retrasul doctoratului lui Victor Ponta, n-a mers nimic. În Potroacele, mai toți locuitorii ereau de părere că nu merită să cauți prin atâta amar de cărți și să copiezi sute de pagini numai ca să obții un titlu care induce lumea în eroare. Singurul care a fost necăjit că i-a retras titlul de doctor lu’ domnu’ Ponta a fost Relu Butuman.
Din câte am înțeles eu, Relu Butuman erea convins că toți politicienii care au titlul de doctor sunt medici urologi și plănuia să meargă la ei pe rând și să le dea aparatul lui urinar la consultat, gen.
Mai exact, acea parte a aparatului urinar care se află la bărbați în exteriorul corpului.
Deci cam astea ereau premisele socio-politice în Potroacele miercuri seară, pe când mă aflam eu la cafeneaua Starbax, de care v-a povestit Zizi săptămâna trecută, când cu nebunia cu pokemonii. Nebunia se stabilizase, în sensul că lumea se împărțise în două: o parte care căuta mai departe pokemoni și cealaltă parte care nu căuta și care îi ura din tot sufletul pe cei care căutau.
În fine, ședeam eu cu Ipad-ul rezemat fain frumos pe m-să și băgasem un search pe Google să găsesc pe internet o cazare la Buzău, că voiam să plec cu Zizi într-un city-break, cum se zice acuma. Pentru cine nu știe, farmecul Buzăului nu stă nici în arhitectură, nici în istoria locului, nici în festivalurile de muzică electronică, ci în controversa dacă orașul este în Moldova sau în Muntenia. Și de când la Berlin s-a dărâmat zidul, cam a rămas singurul oraș important din Europa de felul ăsta. Mă rog, aș fi putut să caut pe internet și acasă, dar la Starbax erea wi-fi gratis, adică singurul lucru gratis de pe raza comunei noastre, deci nu erea de scăpat ocazia. Ca o îmbunătățire față de săptămâna trecută, când fusese Zizi aici, doamna Jenny Miluț, patroana, introdusese și un salon de stand-up comedy la subsol. Conceptul de business a fost că să le ofere niște „loisir“ (cum îi spune ea la divertisment) celor care au vorbirea mai buruienoasă și care-i deranjează cu măscările lor pe cei mai fandosiți, care vin numai să bea o cafea și să-i vadă lumea butonând la Ipad și la Iphone.
Mai greu a fost să găsească un comediant de stand-up, dar până la urmă s-a băgat pe felie artistul local, doctorul veterinar Pandele. Poate vă amintiți că Pandele e singurul artist mai consacrat din Potroacele, din cauză că face karaoke la un club de manele din Buzău. Fiind luat cam din scurt, Pandele n-a avut timp să-și facă un text comic și a învățat pe de rost două editoriale consecutive ale maestrului Ion Cristoiu, care se contrazic între ele, gen. Și deși pe oameni îi umflă râsul oricum la părerile maestrului, Pandele mai are și obiceiul de a băga cuvinte buclucașe înainte de numele de persoane publice, ca să se apropie cât mai tare de idealul de stand-up comedy. Singura problemă erea că stand-up-ul se servea numai cu băutură scumpă și oamenii cam nu prea se înghesuiau acolo. În fine, tocmai îmi completam cafeaua cu un cincizeci de țuică din perfuzia pe care-o țineam ascunsă sub maieu, când îl văd în mijlocul cafenelei pe soțul patroanei, polițaiul Rică Miluț, cu o față de ziceai că-i polițai alb la Baton Rouge, Louisiana, și noi suntem un grup de afro-americani suspecți de port ilegal de armă.
– Atențiunea la mine! S-a primit informația că există un terorist musulman printre noi. Toată lumea din cafenea este rugată să coboare la sala de stand-up, unde se va servi, rând pe rând, băuturi alcoolice, până la depistarea musulmanului.
Poate că nu vă vine să credeți, dar de frica terorismului toată lumea s-a conformat imediat și a coborât la subsol. Singurul care a îndrăznit să întrebe ceva, mai mult de formă, ca să arate că el e mai autonom, a fost Pișta Katona, pădurarul:
– Domnu’ polițai, băuturile alcoolice sunt din partea casei?
– Din partea casei, dar contra cost, a răspuns polițaiul, vesel nevoie-mare.
Atunci am avut revelația că e adevărat ce zic analiștii politici: de teamă să nu ne atace teroriștii am început să ne comportăm la fel ca o turmă de oi.
Ca o observație sociologică ciobănească, gen: turma de oi este cea mai idealistică formă de patriarhat nemeritocratic pe care o cunosc eu. Deși berbecul este, cel mai adesea, mai prost bine ca oaia, fiind berbeci foarte puțini și oi foarte multe, berbecii conduc turma. La fel și cu politicienii: deși majoritatea sunt mai proști bine decât cel mai mediocru alegător, fiind mult mai puțini decât noi restul, îi alegem să ne conducă ei. La ambele turme, rolul câinilor este de pază. Deosebirea este că la turma de oi sunt câini ciobănești, iar la turma de oameni sunt câinele media, care păzește democrația, și organele abilitate ale statului, care păzesc restul. Asemănarea este că orice fel de câine de pază lucrează numai la comandă.
Cu stimă,
Titi Smeureac,
cioban freelancer
