Pacificul sau Orientul Mijlociu? Pentru Statele Unite, asta este cea mai importantă întrebare strategică. Violenţele din Gaza, survenite când preşedintele Barack Obama se întâlnea cu liderii Asiei la Phnom Penh, înglobează perfect dilema Statelor Unite. În loc să fie capabil să se concentreze asupra întăririi legăturilor externe cu Asia, Obama a fost obligat să petreacă multe ore conversând cu liderii Egiptului şi Israelului şi să o trimită din Asia pe Hillary Clinton, secretar de stat, să intermedieze încetarea focului în Gaza.
Dintre cele două puncte geopolitice care cer atenţia Americii, unul reprezintă viitorul, iar celălalt trecutul. În timp ce Asia a jucat un rol important în alegerile prezidenţiale din SUA, campanie electorală marcată de trimiterile fierbinţi la ascensiunea Chinei, Orientul Mijlociu a ţinut America prinsă până peste cap decenii întregi. Pe lângă deja eternul conflict Israel-Palestina, instabilitatea Irakului, Primăvara Arabă, războiul civil din Siria şi impasul nuclear cu Iranul reţin întreaga atenţie a SUA.
Dacă criza din Iran se amplifică, întoarcerea către Asia nu ar mai fi cea dintâi prioritate de politică externă a Americii. Dar, dacă disputa cu Iranul se rezolvă pe cale diplomatică, poate că Orientul Mijlociu poate fi retrogradat în lista de priorităţi, aşa cum îşi doreşte Obama. Întrebarea este, desigur, dacă America se va trezi atrasă într-un alt război într-o regiune de care depinde din ce în ce mai puţin pentru furnizarea energiei.
Într-adevăr, în urma revoluţiei petrecute în domeniul hidrocarburilor neconvenţionale, mai ales a petrolului şi gazelor de şist, Agenţia Internaţională pentru Energie a prezis recent că America va deveni cea mai mare producătoare de petrol până în 2020 şi cea mai importantă producătoare de energie până în 2030, lucru ce va avea consecinţe majore la nivel global. Pentru SUA, independenţa energetică este scuza perfectă pentru o retragere în etape din Orientul Mijlociu şi, odată eliberată de dependenţa de energie, America ar trebui să poată să se concentreze asupra Pacificului.
Deşi menţinerea stabilităţii preţurilor la energie la nivel global şi alianţa cu Israelul înseamnă că SUA nu se pot rupe în totalitate de problemele Orientului Mijlociu, Obama şi-a mutat atenţia asupra Asiei, la începutul celui dintâi mandat, când Clinton a anunţat reorientarea strategică a Americii chiar înainte ca trupele americane să înceapă să se retragă din Irak. După realegerea sa, prima vizită externă a lui Obama a fost în Myanmar, Thailanda şi Cambodgia – o alegere care în mod sigur nu i-a fost pe plac Chinei, pentru că toate cele trei state sunt membre ASEAN, iar Myanmarul a fost un aliat apropiat al Chinei înainte să înceapă procesul de democratizare.
Asia trece, desigur, printr-o perioadă de accelerare a creşterii economice, dar gestionarea tensiunilor naţionaliste puternice cere crearea unor structuri regionale de securitate, precum şi o mai strânsă integrare economică. Problema şi mai complicată este „neîncrederea strategică”, aşa cum au numit-o intelectualul american Kenneth Lieberthal şi decanul de studii internaţionale de la Universitatea Peking, Wang Jisi, într-o lucrare recentă pentru Institutul Brookings.
Cultivarea încrederii strategice între marile puteri ale secolului XXI va fi fundamentală pentru funcţionarea armonioasă a sistemului internaţional. Dar cum poate fi atins acest obiectiv? În timp ce China va importa trei sferturi din cantitatea de petrol din Orientul Mijlociu până în 2020, un pas înainte ar fi ca China să vină cu soluţii de rezolvare a problemelor regiunii.
După alegerile din Israel din ianuarie 2013, Iranul va reveni ca prim punct pe agenda de politică externă a lui Obama. Intervenţia militară în Iran – care va avea alegeri prezidenţiale în iunie – va agita nu numai spiritele în regiune, ci va provoca şi instabilitate la nivel global. Lumea arabă, Rusia şi China vor fi obligate să fie partizane, strecurând relaţiile globale prin diferiţii poli de putere şi amplificând tensiunile în Pacific. Astfel, China are un mare interes strategic în a coopera cu America, pentru a evita să-şi arate cărţile.
Dincolo de Iran, situaţia volatilă din întregul Orient Mijlociu cere soluţii imediate. Cea mai recentă izbucnire a conflictului Hamas-Israel subliniază importanţa demarării termenilor de pace. Războiul civil din Siria, în care este implicat un număr tot mai mare de jucători regionali, începe să arate ca o perioadă de probă de război între musulmanii sunniţi (Arabia Saudită şi celelalte state din Golf, Turcia şi Egipt) şi musulmanii şiiţi (Iranul şi Hezbollah) pentru dominarea regiunii.
Liderii Iranului par să creadă că Statele Unite, suportând costuri umane şi economice foarte ridicate mai mult de un deceniu de război, mai degrabă ar evita o altă intervenţie militară. Opinia publică americană pare să confirme această ipoteză. Un sondaj recent, efectuat de Chicago Council pe chestiuni de politică externă, arăta că 67% din americani sunt de părere că războiul din Irak nu mai merită. Mai mult, 69% nu cred că America este mai ferită de acte teroriste de la războiul din Afganistam, iar 71% consideră că experienţa din Irak arată că SUA ar trebui să aibă mai multă grijă în felul în care folosesc forţa.
Dar dacă americanii nu par deloc dornici să investească miliarde de dolari într-o altă aventură externă fără finalitate, liderii Iranului sunt ticsiţi de sancţiuni internaţionale, care încep să devasteze economia ţării. Ambele părţi ar putea crede că cea mai bună opţiune a lor – cel puţin pentru moment – este negocierea.
O soluţie paşnică la dilema iraniană ar ajuta SUA să-şi finalizeze mutarea cu Asia. China s-ar putea să nu-şi dorească acest rezultat, dar interesul său vital în securitatea energetică a Orientului Mijlociu ar trebui să o oblige să coopereze. În cele din urmă, un alt conflict în Orientul Mijlociu ar fi consecinţa cea mai groaznică dintre toate – depotrivă pentru China şi Statele Unite.
Javier Solana, fost secretar general al NATO şi înalt reprezentant UE pentru Afaceri Externe şi Securitate, este senior fellow în Politică Externă la Brookings Institution şi preşedinte al Centrului ESADE pentru Economie Globală şi Geopolitică.
Copyright: Project Syndicate, 2012. www.project-syndicate.org
