Sunt absolut spectaculoase iniţiativa şi munca unui grup de cercetători de la Institutul de Istorie „George Bariţiu” din Cluj şi ale editurii „Argonaut”, care, iată, după 60 de ani, a făcut posibilă publicarea Anuarului Institutului de Istorie Naţională – volumul XI, pe anii 1946-1947, întocmit de Ioan Moga, directorul de atunci al acestui institut.
Avatarurile unei istorii
Cercetătoarea Veronica Turcuş scrie despre „avatarurile unui volum care n-a mai apărut” şi despre modul în care o pleiadă de cercetători şi-a dat mâna şi a început căutarea în arhive, în biblioteci, în scrierile lui Ioan Moga, inclusiv lecţia de deschidere a cursului de „Istorie a Transilvaniei”, toate cu scopul de a aduce acest volum la lumina tiparului şi de a-l pune apoi la dipoziţia cercetătorilor. Cu alte cuvinte, avem de-a face, metaforic vorbind, cu o adevărată arheologie documentară menită a restaura ceea ce nu trebuia să se piardă, dând astfel continuitate celor 11 apariţii de până atunci, începând cu anul 1921-1922.
Sigur, Anuarul restaurat cuprinde studii de mare valoare istorică şi documentară, pritre care şi textul „Răscoalele ţărăneşti din Transilvania medievală în epoca voievodatului” de Ştefan Pascu, studiul lui I. Crăciun despre „Catehismul românesc din 1544″, „Ceva despre Alexandru Ipsilanti şi familia Sina în Moravia” (Mihai P. Dan), „Contribuţii privitoare la vechimea românilor sătmăreni” (Al. Doboşi) şi celelalte, întregul volum cuprinzând, în general, studii şi documente inedite.
Un popă intelectual
Pentru a da „culoare” acestui comentariu, voi reda modul în care I. Moga a dezlegat enigma născută de întrebarea pusă în anumite cercuri în epocă: „Cine a fost Philippus Pictor, persoana care a întocmit Catehismul de la 1544?”. Ei bine, I. Moga răspunde: „În legătură cu persoana care a întocmit Catehismul de la 1544, menţionăm o informaţie inedită aflată într-un proces dintre Radu Logofăt şi Gh. Armbruster, judecat la Sibiu. În acest proces, în care figurează la 4 noiembrie 1551, ca martor, «circumspectus magister Philippus Pictor et scriba litterarum Valachicarum», aflăm că acesta, de fapt, era… popa din Răşinari”. Deci scrisorile româno-slavone trimise şi primite de Magistratul oraşului Sibiu el le citea şi tot el le scria, astfel că popa din Răşinari deţinea o funcţie mare, chiar dacă într-un fel anonimă. Aşa încât cele scrise de Magistrat către domnii şi boierii români, graţie lui, erau, în limba română, uşor de controlat de acei membri ai Magistraturii care ştiau româneşte. Era, ne spune autorul, un obicei statornicit încă de la sfârşitul secolului XV ca Magistratul din Sibiu, în corespondenţele cu domnul şi boierii ţărilor româneşti, să se folosească de limba română, obicei întărit de oameni precum popa din Răşinari, al cărui nume real, din păcate, nu e dat în documente.
