Se cuvine să reamintim, în preambulul acestui comentariu, un fapt ieşit cu totul din comun, el evidenţiind încă o dată ataşamentul armatei faţă de tânărul, pe atunci, rege al României, Mihai I. Era deci, la timpul războiului pentru eliberarea Ardealului, şi, în 24 octombrie 1944, armata noastră ajunsese la graniţa cu inamicul, gata s-o treacă într-un iureş de nestăvilit. Dar Statul Major al frontului a luat hotărârea de a amâna cu o zi trecerea graniţei să-i facă o surpriză Regelui Mihai I, care-şi sărbătoreşte numele la 25 octombrie. Aşa se face că „Ziua armatei” şi Ziua Regelui Mihai I se sărbătoresc în acelaşi timp.
Divizii create de Ana Pauker
Intenţionând să treacă la o mare ofensivă, Stalin avea nevoie stringentă de „carne de tun”. Şi a găsit. Căci din Rusia s-a răspândit atunci o veste uluitoare prin noutatea şi importanţa ei militară: înfiinţarea, sub comanda generalului Candrea, a primei Divizii româneşti de luptă în cadrul Armatei Roşii, divizie denumită simbolic „TudorVladimirescu” sau, pe scurt, „Pandurii”. Înfiinţarea ei fusese alternativa oferita de sovietici sutelor de mii de prizonieri români, care, adunaţi de prin gulaguri şi din Siberia, au fost îndemnaţi să accepte această variantă şi să lupte pentru eliberarea Ardelului.
A doua divizie s-a intitulat ,,Horia Cloşca şi Crişan”. Şi pentru că am cunoscut oameni din aceste formaţii de luptă, am aflat că unii lucrau chiar în minele de la Cercul Polar, la temperaturi extreme, ceea ce le reducea considerabil şansa de supravieţuire, iar astfel au fost nevoiţi să opteze pentru înrolarea în aceste divizii.
Organizarea acestor divizii, din ordinul lui Stalin, i s-a încredinţat de acelaşi satrap Anei Pauker. Un coleg de la ziarul RL, pe nume Iordache Pastia, el însuşi „pandur”, a povestit că, în lagărul în care era a apărut Ana Pauker, îmbrăcată în uniformă militară sovietică, având grad de colonel. Aceasta, urcată pe platforma unui camion, le-a explicat că este din Moldova şi că, deci, nu le vrea decât binele. Oamenii au crezut-o, n-au crezut-o, şi-au dat seama însă că alternative nu aveau. Iar perspectiva de a rămâne pe mai departe în gulag sau la tăiat lemne în pădurile adânci din Siberia îi înfiora… În Siberia locuiau în izbe îngropate în pământ şi duceau o viaţă de sclavi, trăgând, de dimineaţă până seara, lemne din apele ce brăzdau acest „continent” bogat, dar total neospitalier, ceea ce i-a făcut şi pe adversarii bolşevismului, la vremea lor, să-i deporteze tot acolo, în frunte cu Stalin…
Anticipez spunând că cei care au refuzat înrolarea în diviziile create şi au supravieţuit, totuşi, au mai stat, după sfârşitul războiului, încă 10 ani până au fost eliberaţi. Alţii şi-au întemeiat familii şi nu s-au mai întors niciodată de acolo.
Revenind la diviziile române, se cuvine spus că ele au dovedit un eroism ieşit din comun, obligându-l chiar şi pe Stalin să citeze Divizia „Tudor Vladimirescu”, căreia i s-a adăugat denumirii, particula „Debreţin”, ca mărturie a vitejiei asaltului asupra inamicului, pe care l-a izgonit. Legat de panduri, am şi o amintire personală… Au apărut pe uliţele satului meu, noaptea… „Sculaţi, măi, că au venit peste noi ruşii!”, strigau unii nedumeriţi, auzindu-i vorbind româneşte. „Suntem români, bade, români, aşa că, te rog, anunţă la Mălâncrav că fiul lui Harbada mai trăieşte”… Nu ştiu dacă există o istorie a acestor divizii. Dar ştiu că, după război, cei mai mulţi membri ai au fost promovaţi în diferite funcţii militare şi civile, iar la unele manifestări naţionale i-am văzut îmbrăcaţi în pelerina albă cu cruce, devenind cavaleri ai Ordinului „Mihai Viteazul” pe merit!
