Pentru Victor Ponta o imagine bună pare să fi devenit cel mai important detaliu psihologic din lume. Pare convins că belelele guvernării sale constau doar din situaţiile în care fie ia o plasă de proporţii, fie ajunge prins cu mâţa în sac, contrazis sau chiar ridiculizat. Asemenea situaţii impun, din punctul său de vedere, o atitudine invariabil refractară şi vindicativă.
Să luăm exemplul congresului popularilor europeni: Prin prisma lui Ponta nemernicia acestora este indiscutabil enormă, dat fiind că au decis să-şi desfăşoare congresul la Bucureşti în condiţiile în care eurosocialiştii au preferat să-l mute pe al lor la Bruxelles pentru a nu fi nevoiţi să se afişeze alături de premierul român. Cum reacţionează acesta faţă de un eveniment care aduce în capitala ţării sale o bună parte a elitei politice europene? Ordonă grabnic o concomitentă megalansare a candidaţilor USL la parlamentare – pentru ca Merkel, Barroso şi van Rompuy să priceapă cine este „şef” peste meleagurile dâmboviţene.
În chestiunea belelei cu moderatorul din Caracal care şi-a permis o farsă economică uriaşă pentru a creşte notorietatea formaţiunii sale de sorginte vadimiană, Ponta decide mai întâi că este cazul să-l ameninţe cu o plângere penală, iar când procurorii nu-l saltă pe loc, sare să-i acuze pe aceştia că i-ar acorda ticălosului imunitate până la alegeri. Pentru un premier perdant într-un demers cu impact imagistic atât de mare precum cel al privatizării Oltchim, penitenciarul este, desigur, unicul loc potrivit pentru farsor – eventual chiar cel din Rahova unde, la sosire, DD ar putea da nas în nas cu Adrian Năstase, proaspăt amnestiat ca urmare a proiectului legislativ iniţiat de Mădălin Voicu şi adoptat neîndoielnic în timp record de parlament.
O altă belea rămâne CSAT, unde Băsescu mai are şansa să-şi expună prerogativele prezidenţiale. Ca atare, se recomandă niscaiva zarvă respectiv tensionarea discuţiilor din start, urmată de o retragere pueril-intempestivă în stilul „mi-am luat jucăriile şi am plecat”.
Vrând-nevrând, ajungi să te întrebi ce l-o fi determinând pe premier să se impună în orice situaţie şi cu orice preţ?! Să fi ajuns obsesia sa anti-Băsescu în faza maladivă? Să aibă omul, deşi tânăr, coşmaruri despre o lume atât de plină de mini-băsişti, încât unica soluţie viabilă să i se pară stârpirea lor din faşă? Obsesia de a-l exila pe căpcăunul de la Cotroceni peste mări şi ţări şi de a anihila total moştenirea celor opt ani ai preşedinţiei sale pare una atotstăpânitoare, care nu prea lasă timp de alte preocupări precum guvernarea unei ţări cu destule probleme. Mania sa a dus până acum la o serie de decizii care, pe termen mediu şi lung, nu au cum să fie în avantajul PSD – partid al cărui lider încă este, deşi s-ar zice că uită din ce în ce mai des de acest aspect. Dezideratul debarcării lui Băsescu şi anihilării vehiculului său politic PDL l-au determinat pe Ponta să încheie o alianţă electorală cu o formaţiune atât de bizară şi doldora de egoişti, încât îşi atacă principalul partener chiar şi în vremuri de coaliţie. Aceeaşi formaţiune este în schimb numai miere ori de câte ori vine vorba de mogulul media care şi-a propus revigorarea capitalismului de stat în România. Pentru partiduleţul de fasadă al acestuia liberalii continuă să se zbată cu o încrâncenare uimitoare – ba pentru a-i asigura portofolii ministeriale, ba locuri pe listele de candidaţi pentru parlamentare. Porţile USL s-au deschis larg tuturor traseiştilor, indiferent de formaţiunea lor de provenienţă sau motivele plecării şi fără nicio perioadă „de test”. Nespovedită şi nepocăită, gloata traseiştilor s-a grăbit să adere la o alianţă cu un miros cât se poate de familiar – cel al trădării, pe care îl va percepe curând şi Crin Antonescu atunci când va constata că titlul de prezidenţiabil al USL poate ajunge transferat peste noapte asupra lui Oprescu, de altfel şi domnia sa un traseist exemplar în calitate de pseudodefector al PSD.
Greu de spus ce alte cabale şi trădări se pregătesc în prezent în coaliţie, cert rămâne că aceasta continuă să aloce timp generos maşinaţiunilor politice. Pe frontul deciziilor politice, Ponta semnalează din ce în ce mai des o nonşalantă neajutorare în faţa unor circumstanţe indiscutabil serioase, dar prezentate din start drept gravisime, practic de forţă majoră. Premierul dă, cu alte cuvinte, de înţeles că preacinstitul său cabinet este deseori la fel de neajutorat ca poporul. Prin urmare se poate concluziona că Antonescu avea perfectă dreptate atunci când clama că USL nu deţine puterea, deşi este la guvernare.
În viziunea coaliţiei, aparent doar forţele externe – mari, impersonale şi din ce în ce mai greu de prostit – mai conduc România. În această logică, vinovat pentru dezastrul Oltchim este FMI care, potrivit premierului, ar fi insistat asupra organizării rapide a procesului de privatizare – aspect pe care guvernatorul BNR s-a simţit ulterior dator să-l rectifice. Nici numirea noilor şefi la Parchete nu decurge conform planului USL, dat fiind că şi-a băgat Bruxelles-ul coada, insistând asupra transparentizării procesului precum şi a unui shortlist cu candidaţi ce corespund măcar întrucâtva criteriilor europene de profil. Niscaiva vinovaţi pentru belelele propriei guvernării se găsesc, desigur, şi în ţară: Dacă culpa nu poate fi pusă nici în cârca FMI, nici a UE, atunci e de vină PDL – nu doar pentru că este „corupt”, ci şi „foarte plictisitor”. Cum această trăsătură nu-l caracterizează defel pe DD, premierul are indubitabil toate motivele să fie cât se poate de mulţumit de circul oferit ţării cu ocazia privatizării Oltchim.
Victor Ponta pare să creadă că drama sa este şi drama României. Naţiunea, neînţeleasă, dusă cu vorba şi tratată perpetuu cu condescendenţă de mai-marii ei, va trebui să încerce în cel de-al doisprezecelea ceas să-şi recâştige demnitatea – în primul rând prin comprehensiunea faptului că puţin spirit autocritic nu strică nimănui, cu atât mai puţin unor guvernanţi excesiv de aroganţi. Dacă în campania electorală Ponta continuă cu autovictimizarea sa, găsind peste tot vinovaţi pentru neajunsurile guvernării sale doar în ograda proprie nu, românii ar trebui să reacţioneze. Cum anume, ţine de ei. Categoric însă îl vor lăsa până şi pe DD mut de uimire dacă decid să vadă în Victor un victorios iar ţara înscrisă pe calea câştigătoare.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
