Suveranitatea poporului împotriva statului de drept

UE priveşte regimul nostru politic ca pe un cadavru viu aflat, din greşeală, în curtea sa. În această vară, s-a reuşit resuscitarea pacientului aflat în moarte clinică, dar lipsa de funcţionare a coabitării, practic anunţată tot săptămâna trecută prin vocea lui Traian Băsescu, ne face să credem că pacientul nu va supravieţui toamnei.

Ştim de la Alexis de Tocqueville, confirmat apoi de o întreagă literatură de tran­zi­to­logie, că momentul cel mai delicat pentru un regim politic este acela când încearcă să se reformeze. De ce nu am aplica această regulă regimului politic românesc instalat pe 22 decembrie 1989, dar profund legat, la toate nivelurile, de cel pe care l-a înlocuit? Sistemul instalat temeinic la sfârşitul anilor 1940, cu ajutorul unui imperiu estic, nu pu­tea fi doborât în câteva zile de decembrie şi nici nu pu­tea fi ameninţat mai târziu numai de un om sau de vremelnice coaliţii de partide. Era nevoie de mai mult. Acest mai mult a venit odată cu intrarea noastră în UE, iar consecinţele reformelor impuse de in­te­grare se văd acum, dar ele se văd în ace­laşi timp cu falimentul unei clase politice (post)comuniste, incapabile să se adapteze noului statut al României.

Citeşte şi:

Uniunea Social Liberală – analiză de etapă

Dacă este să mergem pe firul cauzelor ca­re ne-au adus în criza ordinii noastre cons­tituţionale, cred că ar fi justificat să iden­tificăm drept cauză eficace reformele din ultimii ani, majoritatea făcute la presiunea Uniunii Europene. Dintre acestea, in­de­pen­denţa justiţiei este probabil cea mai importantă, dar ea nu avea consecinţele ac­tuale, dacă nu era însoţită de schimbări în interiorul corpului magistraţilor. Din cauza acestor vizibile schimbări, pre­şe­din­tele Traian Băsescu provoacă o mânie care întunecă minţile majorităţii politicienilor ro­mâni, care, până ieri, erau intangibili. Iar mânia este cu atât mai mare, cu cât adversarul cu care se luptă acum nu mai este preşedintele impopular, ci chiar ins­tituţiile europene, care vor fi totdeauna mai populare decât imperiul estic la al că­rui model visează oligarhii noştri pro­vin­ciali.

În perioade de profund clivaj intern, pri­vi­rea pe care ne-o aruncă din ex­terior partenerii noş­tri eu­ro­peni devine mai im­por­tantă ca orice auto­ana­liză. Săptămâna trecută, am asis­tat la cel puţin pa­tru mo­mente din care pu­tem de­duce, dincolo de dis­cur­suri, care este atitu­di­nea eu­ropenilor faţă de Ro­mâ­nia şi mai ales faţă de eli­ta noastră politică.

Citeşte continuarea în Revista 22.