„România liberă“ continuă serialul dedicat tragediei naționale reprezentate de invadarea pământului românesc de către sovietici. După ce am prezentat în detaliu cele trei valuri ale deportărilor care i-au lovit pe românii din Basarabia, continuăm acest demers editorial prin publicarea unor povești de familie, ilustrative pentru drama românilor din stânga Prutului.
Aceste povești sunt extrase din excelenta carte de istorie orală intitulată „Românii în Gulag. Memorii, Mărturii, Documente“, apărută la Chișinău ca urmare a eforturilor unor istorici coordonați de Anatol Petrencu, Ludmila D. Cojocaru și Lidia Pădureac. În acest episod, prezentăm drama familiei Toader Bunescu din satul Logănești, județul Lăpușna.
Povestea i-a fost relatată Ludmilei Cojocaru de mezinul familiei, Gheorghe Bunescu, care avea doar șapte ani atunci când a fost deportat. Familia sa era una dintre cele mai bogate din sat. Toader Bunescu a refuzat oferta administrației românești de a fi instalat primar doar ca să poată să aibă în continuare grijă de gospodărie așa cum se cuvine.
Însă tocmai hărnicia lui, care i-a îngăduit să devină un sătean prosper l-a dus pe lista neagră a rușilor, care l-au deportat în Siberia. Mai întâi, sovieticii au încercat să ruineze familia Bunescu prin intermediul unor dări abuzive. Fiecare „postavkă“, adică impunere arbitrară, era mai dură decât prima. Toader a fost nevoit să își vândă animalele, apoi grâul strâns pentru zile negre și alte bunuri din casă pentru a putea plăti dările impuse. Pentru că rușii nu au reușit să îl îngenuncheze, au decis să îl deporteze. Casa sa a fost luată cu asalt într-o noapte în care Toader Bunescu nu era acasă, fiind plecat la fiica sa mai mare, Catinca, măritată de curând. Gheorghe Bunescu își amintește evenimentele din vara lui 1949. „Tată-meu nu era acasă, dar în noaptea de 5 spre 6 [iulie], el zice: «Măi Anatolie, tu vezi mașinile astea? Și noaptea trecută au trecut… Nu știu de ce, dar mă neliniștesc mașinile astea. Am un simț să mergem acasă. Ia haidem acasă!» De la Cimișlia să vii până-ncoace cu căruța – era departe… (…) Era chihniță la noi, din partea [casei] la un văr de-a lui tata, care era vecin, și mama zice: «Voi alergați pe aici ca să atrageți atenția santinelei…» Toți așteptau, că trebuie ceva să facă. Dacă nu se poate să-i ajute pe toți, atunci măcar pe asta [sora Catinca] s-o salveze, pentru că știau că-i măritată. Sora a sărit gardul pe lângă chihniță, și-a rupt basmaua albă din cap și, pe poartă, s-a dus. Au observat: „Стой, стрелять буду!“ (n.r. – Stai că trag!) Au împușcat, de trei ori au împușcat. Dar ce-au făcut ei acolo [nu știu]… Sora a fugit, mai în scurt“, a povestit Gheorghe Bunescu.
Pe noi, pe la ora 10 a venit mașina. Erau mai mulți în mașina ceea. I-au încărcat în mașina ceea și i-au dus în Siberia. „Fără tata. […] Tata era primul pe listă. Cine a făcut lista? Golanii ăștia din sat. Au venit și le-au spus: «Pe cine dai?» «Iată, culac: aista-i Bunescu!» Nici nu lămureau ce înseamnă «culac». Vasăzică, cel mai bogat e Bunescu! Le-au spus pe cine să facă lista.
A doua zi a venit tata acasă. Era după ce ne-au ridicat. Când se uită – santinele la poartă. «Bade Toadere, nu se poate să intri în casă. Mata doar nu vrei să mă împuște pe mine rușii?!» Tata a pierdut cunoștința. Așa s-a inimat [emoționat], că o pierdut cunoștința. Acela [santinela] îl stropește cu apă rece – izvorul nu era departe – și l-a adus în fire… Din casă, golicimea asta, comuniștii, au furat tot. [Părinții] aveau cărți de tratat oile, Biblie, Epistolie, masă… Tot a rămas în casă… Au furat tot… Tata a zis, că dacă nu se poate [să intre în casă], nu se poate. S-a dus și a tras la mirele surorii Catinca. Din satul nostru au fost [ridicate] multe familii.
[În Siberia] am ajuns prin august. Țin minte, că treceam niște poduri, râuri mari, Uralul. Dar duceai cont câte zile?! Ne-au debarcat în Omsk. Ne- au pus în Irtâș pe o barcă, vreo trei zile am mers cu barca ceea. Au început a ne împrăștia pe un mal, pe altul…“, şi-a amintit românul din Basarabia.
La muncă de la șapte ani
Gheorghe Bunescu nu mai ține minte cum se juca. „Eu am lucrat de la șapte ani, când m-au trecut în clasa II-a. Eram cu văru-meu și trece brigadir-ul, pe cal: «Ей, ребята, хотите работать?» (Ei, băieți, vreți să munciți?) M-a pus căruțaș: înhămam, deshămam, duceam calul la păscut. Asta a fost toată joaca mea. Mă duceam dimineața, vre-o zece femei încărcau căruța cu îngrășământ organic de la vaci, duceam la câmp, iar acolo – două femei o răsturna. Am lucrat în vara ceea până am mers iară la școală. În clasa III-a, când a venit tata, m-au transferat în raionul Iurghinsk. Vre-o 70 de kilometri de la Zavodoukovsk… Era trasa asta Transsibirskaia maghistrali (n.r. – Magistrala transsiberiană)“, își mai amintește Gheorghe Bunescu. În 1952, tatăl său a ajuns să își întâlnească din nou familia. Gheorghe Bunescu își amintește cum a început școala în limba rusă și că, în 1953, moartea lui Stalin a fost un adevărat șoc pentru ruși. Mulți plângeau în hohote după dictator. Pentru cei deportați, însă, viața grea a început să se mai relaxeze. În 1956, cei care fuseseră deportați pe viață în Siberia au primit permisiunea să se întoarcă acasă. În satul lor natal, casa le fusese confiscată. Familia Bunescu a luat-o de la capăt încă o dată, iar perseverența lor a fost mai tare decât oprimarea rușilor“.
Gheorghe Bunescu a trăit toată viața cu speranța că ceea ce îi spusese tatăl său: „Dreptatea noastră o să vină“, se va întâmpla cu adevărat. El a trăit prăbușirea Uniunii Sovietice și proclamarea independenței Republicii Moldova. Acum, deportații întorși din Siberia trăiesc cu speranța că vor scăpa definitiv de cizma rusească ce apasă încă teritorii românești precum orașul Tighina. Foștii deportați știu și au știut tot timpul că sunt români și, de aceea, ei speră la Unirea cu țara-mamă.
Viața de dincolo de Urali
Dincolo de Urali, familia gospodarului Toader Bunescu a fost nevoită să trăiască în condiții dure. Gheorghe spune că locuia într-o cameră, acolo a fost conducerea colhozului, dar au făcut casă nouă pentru dânșii. „Nimic [mobilă nu era]! Nici masă nu era! Ne-au dat câteva scânduri și am făcut un pat, poate avea 1,5 metri lățime, și dormeam acolo toți, unul lângă altul. Era un pat al nostru și un pat al lor. (…) Cei care au fost trimiși cu traiul la pădure, le-a fost mai bine. Acolo erau bărbați, au văzut că aceia [localnicii] au casă și au început și ei cu toporul a-și face case. Dar noi, acolo, în colhoz am trăit câte patru-cinci familii într-o cămăruță de cinci metri lungime și, poate, trei metri lățime. Nu era nimic în ea, numai podeaua. Au întins acolo ce au putut să întindă, vre-o haină, și acolo dormeam toți anii ăștia, trei ani [1949-1952].
Țin minte cum prin octombrie [1949], într-o dimineață, mama nu avea cu ce să ne facă focul. Avea niște tufle (n.r. – pantofi) cu… din astea, nu înalte. Altă încălțăminte nu avea. Și atunci a încălțat niște colțuni din lână și s-a dus după lemne. Cine să se ducă?! Copii toți eram, mici… S-a mai dus și izdavoi-ul (n.r. – vizitiul) cu mama, au tăiat berioză (n.r. – mesteacăn) de asta crudă, acela a ajutat-o, au strâns lemne și le puneam pe foc. Și așa ne încălzeam. Da’ ferestrele erau înghețate; așa, sloi de gheață era pe ferestre. Noi ne băgam unul lângă altul sub plapumă și ne încălzeam… Și rușii acolo trăiau rău, tot cartofi mâncau…“, şi-a amintit Gheorghe Bunescu, deportat de copil în Siberia.
Copiii gospodarilor de frunte, transformați în cerșetori
Pentru a supraviețui, copiii foștilor gospodari de frunte din Basarabia au fost nevoiți să cerșească hrană, chiar şi câte un cartof. „Aproape de Anul Nou nu mai aveam ce mânca. Într-o zi, mama cu sora cea mai mare se văicărau: «Ce să facem? Ce să mâncăm? Nu mai avem ce mânca…» «Mamă, ia dă-mi trăistuța ceea a mea…» M-am dus la vecini: «Дайте, пожалуйста, картошку! Кушать нечего…» (n.r. – Dați-ne, vă rugăm, cartofi! Nu mai avem nimic de mâncare…) De-acum învățasem puțin rusește. Și îmi da un cartof. La altă casă – încă un cartof. Și așa am umblat [cu cerșitul]… Un cartof îmi da și cu aceea mă mulțumeam.
[Cei de pe loc] ne-au întâlnit ca pe culaci: «Это кулаки, враги народа!» (n.r. – Aceștia sunt culaci, dușmanii poporului!) Eu, poate chiar zâmbeam la dânșii, că erau copii ca și mine, dar ei se purtau cu noi ca și cu dușmanii. De asta și ne da câte un cartof. Dacă ne-ar fi dat câte doi, puteau să-i tragă și pe ei la răspundere. Cartofii, când veneam acasă, îi dădeam mamei“, a precizat Gheorghe Bunescu.
