Istoricii antici au consemnat faptul că ultima bătălie dintre vizigoţii lui Atanaric şi huni a avut loc într-o zonă situată, probabil, în Munţii Buzăului.
Unul dintre teritoriile legendare din istorie este celebrul Kaukaland al vizigoţilor. Este vorba de locul în care ultimul suveran păgân al acestora, regele Atanaric, a încercat o rezistenţă disperată în faţa invadatorilor huni. Istoricii nu au căzut de acord asupra situării geografice a acestui Kaukaland sau Ţara de Piatră, de unde, relatează Ammianus Marcelinus, Atanaric i-a izgonit pe sarmaţi. Unii dintre istorici cred că acest Kaukaland s-ar afla în Munţii Buzăului. Alţii, mai puţini, în special istoricii maghiari, cred că acest Kaukaland s-ar afla în colţul sud-estic al Transilvaniei, în Ţara Bârsei. Există şi opinia potrivit căreia Kaukalandul ar fi, de fapt, teritoriul locuit în prezent de secui.
Dacă localizarea exactă a Kaukalandului este subiect de dispută, este, în schimb, cert faptul că acest teritoriu a fost scena unei adevărate epopei. Personajul central al acestei epopei este regele Atanaric. În istorie, figura regelui este extrem de controversată. El apare în cronici cu ocazia luptelor dintre împăratul Valens şi răsculatul Procopius, care râvnea la purpura imperială. Atanaric se amestecă în lupte de partea răzvrătitului, însă este înfrânt de împăratul Valens, în cursul unor lupte care au avut loc la nord de Dunăre, pe actualul teritoriu al României, în intervalul 367-369. Apoi, Atanaric este descris drept o figură odioasă, în cronicile creştine. El apare drept cel care ar fi ordonat torturarea şi uciderea Sfântului Nicetas din Remesiana, cel care are faima unui adevărat apostol al daco-romanilor. De fapt, Atanaric s-a opus oricărei forme de creştinism, cu toate că mulţi goţi au devenit creştini în timpul domniei sale, chiar dacă au aderat la erezia ariană, propovăduită de episcopul Ulfilas (ortografiat de unii şi Wulfilas), cel care a tradus Biblia în limba gotă.
Război fratricid
Atanaric era de părere că religia creştină va duce la dispariţia tradiţiilor vizigoţilor şi că ea va slăbi puterea regatului său. Din cauza persecuţiilor ordonate de Atanaric, între el şi conducătorul goţilor creştini, prinţul Fritigern, a izbucnit un adevărat război civil. Învins, prinţul Fritigern s-a refugiat la sud de Dunăre, în anul 376, mai ales că dinspre est se profila tot mai ameninţătoare prijdia hunilor. Aceştia au pornit o ofensivă de proporţii gigantice. În lupta cu goţii, mai întâi au distrus regatul ostrogot sau al goţilor de câmpie ori al goţilor de Răsărit, care se întindea până în Valea Donului. Bătrânul rege ostrogot Ermanaric s-a sinucis, iar urmaşul său la tron a căzut în luptă. Ostrogoţii au fugit spre vest şi spre sud, iar o mică parte a lor a rămas sub stăpânirea hunilor. Astfel că, o dată cu vizigoţii creştini conduşi de Fritigern, în sudul Dunării, în provincia Moesia, au ajuns şi grupuri de ostrogoţi, conduse de principii Alatheus, Safrax şi Farnobius, dar şi cete de alani. Astfel că numărul goţilor refugiaţi în Moesia a fost mult mai mare decât se aşteptau romanii, care vroiau să le ofere statutul de foederati, adică de aliaţi, cărora le-ar fi revenit misiunea ca, alături de legiunile imperiale, să păzească frontiera Dunării împotriva năvalei hunilor.
Însă au apărut nemulţumiri legate de modul de împărţire a stipendiilor oferite de Imperiu acestor aliaţi. Goţii s-au răsculat şi au devastat trei provincii romane. În bătălia de la Adrianopole, împăratul Valens, cel care acordase azil goţilor, a fost ucis, în anul 378. Din acest război, atât goţii, cât şi romanii au ieşit mult slăbiţi. În timp ce goţii creştini se luptau cu romanii, regele păgân al vizigoţilor, Atanaric, încerca să organizeze rezistenţa împotriva hunilor. Mai întâi, el a încercat să împiedice ofensiva hunilor pe Nistru. Însă hunii au reuşit să traverseze fluviul, cu ajutorul unor burdufuri de piele, în zona Tighina. Ca să evite încercuirea, oastea vizigoţilor s-a retras. Atanaric a ridicat fortificaţii de mari dimensiuni, în zona Stoicani. „Valul lui Atanaric” a fost ridicat după modelul limes-ului ridicat de împăratul roman Traian. Însă aceste fortificaţii nu au reuşit să îi oprească pe huni. Aşa că Atanaric s-a retras şi a încercat o ultimă rezistenţă în zona Kaukaland. Goţii din Ţara de Piatră au mers la altarele lor, s-au rugat şi s-au pregătit pentru ultima luptă cu hunii. Mulţi ştiau că o să fie ultima lor bătălie, pentru că tot mai mulţi vizigoţi dezertau şi se ascundeau dincolo de Dunăre. Ca să nu încapă în mâinile năvălitorilor, Atanaric a ascuns tezaurul sacru al poporului său, tezaurul de la Pietroasa, care a fost descoperit abia în secolul al XIX-lea. Goţii s-au luptat cu curaj, însă nu au reuşit să-i învingă pe huni. Cei mai mulţi au pierit în luptă. Puţinii supravieţuitori s-au refugiat şi ei în Imperiul Roman Oriental, unde au acceptat creştinismul.
Vizigoţii au continuat să joace un rol important în istoria continentului. Mereu sub presiunea altor migratori, în cele din urmă, ei au ajuns în Peninsula Iberică, la capătul celălalt al Europei. Regatul vizigot de acolo s-a prăbuşit sub loviturile arabilor.
