Este sportul românesc în cădere? Cum poate un puci opri această cădere şi relansa sportul românesc? Acestea sunt întrebările la care vă invit să medităm împreună acum, când sportivii români au fost primiţi triumfal acasă, dar oficialii de la Comitetul Olimpic şi Sportiv Român au revenit în ţară trâmbiţând un puci, încă unul, că exact asta ne lipsea!
Locul 27 in ierarhia olimpică, mai jos chiar decât la Helsinki în 1952, arată clar o cădere a sportului românesc, în pofida celor 9 medalii care ne încălzesc inima. Însuşi preşedintele COSR nu este constant în declaraţii, ba lăudând comportamentul admirabil al eroilor de la Londra, ba invocând criza sportului românesc de performanţă, a cărui cădere a fost încetinită cu greu până în prezent.
Bilanţul lotului olimpic la Londra trebuie evaluat în raport cu diferite repere. Cronologic, se prezintă într-adevăr la nivelul cel mai de jos de la al II-lea război mondial până azi. România a ocupat locul al doilea la Los Angeles în 1984, locul al şaptelea la Moscova în 1980, locul al optulea la Seul în 1988, locul al nouălea la Montreal în 1976 şi la Mel-bourne în 1956, locul al unsprezecelea la Roma în 1960 şi la Sydney în 2000… Am ieşit din primii 15 la Beijing în 2008 (locul 17), iar la Londra am căzut pe locul 27.
Putem compara rezultatele şi în funcţie de şefia Comitetului Olimpic Român. Astfel, sub preşedinţia domnului Ion Ţiriac, s-au obţinut locurile 11 (Sydney 2000) şi 14 (Atena 2004). Sub preşedinţia domnului Octavian Morariu, România a coborât la locul 17 (Beijing 2008) şi 27 (Londra 2012).
Raportându-ne la ţările care ne-au depăşit, să lăsăm la o parte marile puteri economice şi în primul rând să remarcăm Ungaria pe locul 9 cu 17 medalii (8, 4, 5); Kazahstan pe locul 12, cu 13 medalii (7, 1, 5); Ucraina pe locul 14, cu 20 de medalii (6, 5, 9); Cuba pe locul 15, cu 14 medalii (5, 3, 6), Cehia pe locul 19, cu 10 medalii (4, 3, 3). Observaţi că nu socotesc situaţiile speciale, ca Jamaica, de pe locul 18, pentru că Usain Bolt, cu ale sale trei medalii de aur, depăşeşte singur lotul României… Dar dacă Ungaria ocupă locul 9 şi micuţa Cuba ocupă locul 15, devine clar că se poate mai mult, că e loc de mai bine. Totuşi… Să ne ferească Dumnezeu de mai rău! Iată Bulgaria pe locul 63, cu două medalii (0, 1, 1); Portugalia pe locurile 69-74, cu o singură medalie (0, 1, 0); Grecia pe locul 75 cu două medalii, ca şi Moldova (0, 0, 2); sau Arabia Saudită, pe locul 79 cu o singură medalie de bronz. Ce urmează mai jos? Ţările fără nici o medalie, mai mult de 100, până la locul 204… Putem spune că România se menţine pe un loc onorabil, depăşind ţări ca Danemarca (29), Polonia (31), Elveţia (33), Norvegia (35), Canada (36), Suedia (37), Slovacia, Belgia.
Concluzia nu pare prea dură, deşi nici foarte roz nu seamănă a fi. Îngrijorător se conturează viitorul şi din această perspectivă specialiştii vorbesc de criza profundă ce ameninţă sportul românesc.
Astfel, multe nume mari din lotul nostru şi-au anunţat retragerea sau, dacă mai ezită, totul rămâne o chestiune de timp: Constandina Diţă (42 de ani, atletism), Georgeta Andrunache (36 ani, canotaj), Viorica Susanu (36 ani, canotaj), Alina Dumitru (30 ani, judo), Nicoleta Grasu (41 ani, atletism), Cătălina Ponor (25 ani, gimnastică), Sandra Izbaşa (22 ani, gimnastică), Lidia Şimon (39 ani, atletism), Camelia Potec (30 ani, nataţie). Poate că nu toate se vor retrage până la Olimpiada de la Rio de Janeiro din 2016, dar se vede clar că lotul nostru este îmbătrânit, iar tinere speranţe care să-l împrospăteze nu se arată.
Ajungem la marile dureri ale sportului de performanţă din România:
1. Lipsa unei baze puternice de selecţie;
2. Lipsa antrenorilor;
3. Infrastructura;
4. Management defectuos şi ineficient.
Soluţia oficialilor COSR este absolut halucinantă: un puci! Prin acest puci, şefii olimpismului românesc, domnii Octavian Morariu şi Ioan Dobrescu vor să obţină şefia întregului sport de performanţă din România. Recunoscând „de bunăvoie” puciul, ei precizează că l-au anunţat în urmă cu 8 ani şi că profită de impactul Jocurilor Olimpice de la Londra pentru a obţine ce vor, adică o conducere unitară a sportului de performanţă din România.
Prin interviurile acordate GSP pe11 august (Cătălin Tolontan, Mirela Neag, Luminiţa Paul, Raed Krishan), tandemul Morariu-Dobrescu face publică o cerere de modificare a Legii sportului, astfel încât să fie trecute în proprietatea COSR următoarele obiective:
1. Bazele sportive naţionale Piatra Arsă, Poiana Braşov (cu hotelul Olimpic) şi Constanţa (cu hotelul Sport);
2. Institutul de Medicină Sportivă;
3. Institutul de Cercetare pentru Problemele Sportului.
Susţinând că statul român a avut o contribuţie zero la participarea lotului României la Jocurile Olimpice de la Londra, cheltuielile fiind acoperite integral de COSR, preşedintele şi secretarul general nu reuşesc totuşi să fie pe deplin convingători. Vor să-i transforme pe antrenorii Bitang şi Belu în „minţi limpezi”, în coordonatori şi strategi? Vor să aducă antrenor chinez la paralele? Cine-i împiedică şi ce legătură au aceste măsuri cu forma de proprietate a obiectivelor de mai sus?
Foarte interesant este de subliniat că preşedintele interimar Crin Antonescu, fost ministru al Tineretului şi Sportului, pare a fi cu totul de acord şi cu acest puci, unul în plus… În discursul său cu prilejul sosirii sportivilor de la Londra, Crin Antonescu vorbeşte de o „strategie guvernamentală şi instituţionalizată” pentru viitoarea Olimpiadă.
Dar… să nu uităm că totul are loc în România. Nu vrem să facem nimănui proces de intenţie, departe de noi acest gând. Dar prea ni se pare că recunoaştem, ca într-un vis urât, secvenţe atât de cunoscute nouă, cu băieţi deştepţi, schimbări de proprietate, inginerii financiare, datorii, subevaluări etc. etc.
Puci sau tun imobiliar? Care este părerea dumneavoastră?
Personal, îi invit pe domnii Morariu şi Dobrescu la o plimbare prin şcolile şi liceele din Bucureşti. Câte mai au teren de sport, cu plasă de volei, cu panouri de baschet, cu porţi de handbal, cu pistă de atletism, cu groapă de sărituri (cu prag şi nisip)? Câte săli de sport bine dotate mai există (capră, ladă, cal, spaliere, paralele etc.)? Câţi profesori de educaţie fizică mai respectă programa şcolară şi nu se mulţumesc să-i lase pe elevi să bată o minge toată ora? Faceţi apoi un exerciţiu de imaginaţie: dacă aşa se prezintă situaţia în Capitală, cum e oare în provincie, la ţară?
Aşezaţi-vă liniştiţi! Autoarea articolului ştie diferenţa dintre sportul de performanţă şi sportul de masă. Dar de 9 ani de zile autoarea trăieşte, studiază şi predă în SUA. Să vă spun cum este în SUA sportul de masă şi cât se investeşte în sportul şcolar şi universitar? Ştiţi prea bine şi dumneavoastră, că tot vă declaraţi adepţi ai modelului american.
Prin comparaţie, România sportivă, cu medaliile ei cu tot, seamănă tot mai mult cu o ţoapă nespălată care, pe o zi toridă, asfixiază călătorii dintr-un autobuz când ridică braţul spre a se ţine de bară. Duhneşte ucigător, dar are buzele date cu ruj şi urme de ojă pe unghii. Aşa şi România noastră sportivă, cu observaţia esenţială că, dacă spune că are nevoie de săpun, i se răspunde că nu sunt bani. Pentru ruj da, s-ar mai găsi ceva, că trebuie să arate ca o lady, să nu ne facă de ruşine… Dar pentru săpun nu, nu sunt bani de la buget şi gata!
Pe cine spuneţi că reuşim să fraierim, domnilor?
Toată stima pentru sportivi şi antrenori, pentru talentul, dedicaţia şi succesul lor! Dar, dacă vor ajunge vreodată la pârghiile de comandă ale sportului românesc, să nu uite prioritatea absolută: banii de săpun!
Iar leacurile contra durerilor sportului de performanţă de la noi sunt descentralizarea (nu monopolizarea), eficientizarea şi autofinanţarea, în sensul reducerii şi, în final, stopării finanţării de la buget.
Ruxandra Paul este doctorand şi bursieră a Departamentului de Ştiinţe Politice la Universitatea Harvard.
