An de an, seara de 5 decembrie este sinonimă cu freamătul emoțiilor stârnite de așteptarea întâlnirii cu cel mai îndrăgit personaj al copilăriei: Sfântul Nicolae. Aduse în 1087 din Turcia în Italia de un grup de marinari, moaștele sosesc, în cele din urmă, în Țara Românească grație voievodului Mihai Viteazul.
Pe drept cuvânt putem spune că pe Moș Nicolae l-am descoperit prima dată în ghetuțele frumos aliniate la ușa casei, așteptând să fie umplute cu dulciuri și cadouri. Ne-am trezit cu el în calendarul sufletesc dinainte de a buchisi slovele și de a-l descoperi în sinaxare. Pentru cei mai mulți, bătrânul alb, cu nuielușă, vine parcă de undeva din cărțile cu basme. Și atunci, închidem ochii pentru a-i retrăi povestea. Astăzi nu vom vorbi însă despre o legendă, ci despre sfântul real de lângă noi, iar pentru acest lucru vom avea două repere: localitatea Bari din Italia și biserica Sfântul Gheorghe-Nou, din București. Care este legătura dintre cele două orașe ? Ei bine, tocmai Sfântul Nicolae.
Situat pe țărmul Mării Adriatice, orașul Bari este un important loc de pelerinaj pentru creștinii din întreaga lume, deoarece aici se află biserica ce adăpostește moaștele Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni. Construirea acestei basilici a început în anul 1087 și s-a terminat un secol mai târziu. Basilica fost ridicată pentru a primi moaștele Sfântului Nicolae, aduse din Mira Lichiei – astăzi localitatea Demre din sudul Turciei – de către un grup de marinari din Bari, care doreau să le ferească astfel de invazia armatelor musulmane.
Conform tradiției, acest lucru s-a petrecut cu voia Sfântului Nicolae, care apăruse în visul unui preot, spunându-i că dorința sa este ca mormântul să-i fie mutat în Bari. „Mergi şi spune poporului acestuia că, ducându-se în Mira, cetatea Lichiei, să ia de acolo moaștele mele și, aducându-le aici, să le pună în această cetate“, a fost îndemnul primit în vis de către preot.
Cutremurat, acesta a mers în biserică şi a povestit vedenia. Cei din cetatea Bari au luat trei corăbii şi, dându-se drept negustori, au mers în Lichia pentru a îndeplini rugămintea Sfântului. Potrivit unei alte tradiții, Sfântul Nicolae alesese orașul Bari drept loc de înmormantare încă din timpul vieții.
Moaștele sale au ajuns la Bari pe 9 mai 1087, fiind primite cu mare fast. Evident, era nevoie de un loc reprezentativ unde acestea să fie depuse. Așa avea să înceapă construcția Basilicii di San Nicola, care se va termina în anul 1197.
Cripta Sfântului Nicolae, cu 26 de coloane susținând capiteluri bizantine și romanice, a fost sfințită în anul 1089 de către Papa Urban al II-lea.
Moaștele Sfântului Nicolae au fost aduse din sudul Turciei de către un grup de marinari din Bari, pentru a le feri de invazia armatelor musulmane.
Mâna dreaptă a Sfântului Nicolae binecuvântează Capitala României
Dacă moaștele Sfântului Nicolae se află la Bari, atunci vă puteți întreba cum e posibil ca la București, la biserica Sfântul Gheorghe-Nou, credincioșii să se închine la mâna dreaptă a acestuia? Povestea are rădăcini adânci în istorie.
„În anul 1957 a avut loc deshumarea moaștelelor Sfântului Ierarh Nicolae și examinarea lor antropologică sub autoritatea profesorului de anatomie Luigi Martino, rectorul de atunci al Universității de medicină din Bari. Acesta a constatat, după recompunerea anatomică a osemintelor, existența a numai 48% din trupul Sfântului Nicolae în cripta bazilicii San Nicola”, explica părintele Emil-Nedelea Cărămizaru, parohul Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou. Preot la Bari de aproape trei decenii, părintele Mihai Driga ne explică la rândul său de ce nu există nicio contradicție în afirmații: „Moaștele Sfântului Nicolae au fost aduse în 1087, în 1089 au fost puse în mormânt, iar acesta a fost sigilat. Prin anii ’50, un grup de oameni de știință de la Universitatea din Bari au deschis mormântul, au scos sfintele moaște și le-au aranjat în ordine anatomică pentru expertiză. S-a făcut o fotografie și s-a constatat că la Bari se găsea de fapt doar o parte din moaște, ceea ce înseamnă că atunci când mormântul a fost sigilat, aici nu fusese depus trupul întreg. Nu trebuie uitat că după barezi au venit în Mira Lichiei și venețienii, care au luat restul moaștelor, iar apoi le-au oferit mai multor biserici.” Dar cum a ajuns mâna dreaptă a Sfântului Nicolae la Bucuresti ? Evenimentul e strâns legat de voievodul Mihai Viteazul. Pe vremea când era Ban al Craiovei, Mihai a fost acuzat de către domnitorul Alexandru cel Rău (1592-1593) că ar complota împotriva sa, cu scopul de a-i lua tronul. Din acest motiv, Alexandru îl condamnă la moarte. Constantin C. Giurescu consemnează în „Istoria românilor”, citând o cronică a lui Radu Popescu, că după ce a fost prins de mercenarii lui Alexandru, Mihai a fost adus la București pentru a fi executat. Pe drum, trecând pe langă Biserica Albă, închinată Sfântului Nicolae, Mihai roagă gărzile să fie lăsat câteva momente pentru a se ruga.
Sfântul Nicolae îl salvează pe Mihai Viteazul
În fața icoanei, viitorul voievod îl roagă pe Sfântul Nicolae să-i salveze viața, făgăduind că îi va înălța o biserică. Rugăciunea îi este auzită, căci, într-un final, Mihai este salvat. O mărturie contemporană ungurească, atribuită lui Szamoskozy, afirmă că ajuns în fața călăului pentru a fi decapitat, acesta este impresionat de atitudinea lui Mihai, lasă securea și fuge.
Impresionați și ei de moment, dregătorii lui Alexandru mijlocesc pentru viața lui Mihai, iar minunea se petrece, acesta fiind eliberat. În semn de recunoştinţă, când ajunge domnitor, Mihai Viteazul înalță Mănăstirea Mihai Vodă, apoi obține prin intermediul unui negustor, contra unei sume consistente de galbeni, mâna dreaptă a Sfântului Nicolae.
„O atestare istorică foarte importantă o constituie mărturia dată de un călugăr viețuitor la Bari pe nume Roberto Mnahul (1135-1140). Acesta confirmă faptul că după ce moaștele Sfântului Nicolae au fost aduse din Mira Lichiei la Bari, în anul 1087 și depuse într-o criptă, au lăsat afară un braț pentru binecuvântatea pelerinilor. Acest braț a fost așezat într-o raclă, care a fost pusă într-un loc special amenajat. Acest adevăr istoric este întărit și de o pictură rusească din acea vreme, înfățișând un grup de pelerini aflați în biserica din Bari, care cinstesc mâna Sfântului Nicolae. Din acea pictură se distinge explicit faptul că este vorba despre mâna dreaptă a Sfântului… Un alt document istoric confirmă că: «acest odor a dispărut în condiții misterioase în perioada Evului Mediu…» (Bollettino di San Nicolla nr. 59/2012). «Misterul» este elucidat de iubitorul de Hristos și mulțumitorul Sfântului Nicolae, Mihai Viteazul exact în perioada menționată… El își vede visul împlinit prin aducerea sfântului odor în Țara Românească”, explică părintele Emil-Nedelea Cărămizaru.
Nu trebuie uitat ca acest gest a fost înlesnit și de faptul că domnitorul era socotit de către curţile imperiale europene un adevărat „prinţ al creștinătății”. De altfel, voievodul îi scria împăratului Rudolf al II-lea: „În ţara mea aş fi putut să rămân liniştit şi sigur fără nicio teamă, dacă nu m-ar fi chemat credinţa mea faţă de creştinătate”. Inclusiv papa Clement al VIII-lea l-a numit „Cavaler al lui Hristos și Apărător al creștinătății”.
Sfântul Nicolae și bătălia de la Călugăreni
Se spune ca în timpul celebrei bătălii de la Călugăreni din 1595, voievodul ar fi purtat într-un buzunar de la pieptul cămășii moaștele Sfântului Nicolae. Deși raportul de forțe era net favorabil armatei otomane, oastea românească reușește minunea de a-l învinge pe Sinan Pașa. Nicolae Bălcescu amintește că armata lui Sinan era de 180.000 de ostași, adică de zece ori mai mare decât cea a lui Mihai Vodă, care abia ajungea la 16.000 de oameni și 12 tunuri.
Deși ar fi fost firesc ca moaștele Sfântului Nicolae să ajungă la Biserica Mihai Vodă, în urma unui vis avut de doamna Stanca, acestea sunt donate în anul 1599 bisericii Sfântul Gheorghe-Nou. Mărturie pentru acest lucra este și cronica lui Radu Greceanu, care amintește de racla dăruită de voievod și pe care este însemnat următorul epitaf în limba slavonă: „Această mână a Sfântului Nicolae au ferecat-o cu aur domnul io Mihail Voevod și Doamna Stanca și fiul lor Necula Voevod, în anul 7108 (1600) ispravnic fiind Mitropolitul Eftimie. Făcută de robul lui Dumnezeu, paharnicul Politimos”.
„Observăm că sfântul odor are dublă autentificate: din partea Voievodului Mihai Viteazul ca autoritate statală și din partea Mitrolitului Țării Românești (Ungrovlahiei), autoritatea eclesiastică din acea vreme. Această inscripție de pe raclă a fost publicată la începutul secolului al XX-lea, în «Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice», iar apoi a fost autentificată de către cel mai înalt for științific al țării, Academia Română, în lucrarea «Repertorul Inscripțiilor României», volumul I, 1965, coordonat de către academicianul Alexandru Elian”, explică părintele Emil Nedelea Cărămizaru.
Sfintele moaște mai sunt pomenite de către Radu Greceanu în data de 29 Iunie 1707, când a fost săvârșită sfințirea Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou, în prezența sfântului domnitor Constantin Brâncoveanu. În cadrul acelei slujbe, Patriarhul Ierusalimului, Hrisant Nottara, a purtat deasupra capului, în procesiune, moaștele Sfântului Ierarh Nicolae.
Autentificarea sfântului odor vine și din partea Academiei Române în anul 1965, când profesorul și academicianul bizantinolog Alexandru Elian publică sub egida înaltului for academic lucrarea „Repertorul Inscripțiilor României”, care atestă din punct de vedere istoric autenticitatea raclei cu sfintele moaște.
Ca o concluzie, ceea ce ar trebui să reținem este faptul că Sfântul Nicolae nu este un personaj construit de imaginația umană. Dincolo de simbolul generozității și al bucuriei, el reprezintă exemplul cel mai concret al faptului că iubirea nu are vârstă, iar oamenii, dincolo de bunurile materiale, au nevoie în primul rând de bunuri spirituale. Poate tocmai de aceea mâna dreaptă a Sfântului Nicolae se află astăzi la kilometrul 0 al Capitalei, locul de unde își împarte dragostea, cu timp și fără timp.
