Pe parcursul întregii campanii pentru referendumul din 29 iulie, Victor Ponta a recurs la un arsenal năucitor de detractări, demonstrându-se ca de obicei absorbit nu de administrarea ţării, ci doar de bătălia pentru acaparea puterii totale în stat. Nu cunosc, la ora scrierii acestui articol, rezultatul referendumului, în schimb mi-e cât se poate limpede că USL a vizat încă de la preluarea puterii cucerirea unei supremaţii de o anvergură nemaiîntâlnită nici măcar în anii de glorie ai FSN. Românii s-au trezit peste noapte confruntaţi cu un egoism incomensurabil, urmaşii feseniştilor anilor ’90 nemaiobosindu-se să-şi camufleze interesele pur personale sub pretextul vreunui aşazis interes naţional – fie el economic, geopolitic sau de orice alt fel.
În viziunea USL, Băsescu şi diabolica independenţă a sistemului judiciar pe care a încurajat-o ani de-a rândul trebuie distruse aidoma Cartaginei după vrerea senatorului roman Cato. În vederea atingerii acestui deziderat, Victor Ponta nu s-a sfiit să-şi bată joc până şi de mai-marii UE: Pe preşedintele PE Martin Schulz, unul dintre puţinii susţinători de vază pe care putea conta graţie apartenenţei la aceeaşi familie politică europeană, l-a minţit verde-n faţă cu ocazia conferinţei comune de presă, iar preşedintelui CE, José Manuel Barroso, i-a promis solemn că se face prompt băiat cuminte. Dar ce să vezi: Întors de la Bruxelles, Ponta a semnat chiar a doua zi, alături de ceilalţi pucişti-şefi din USL, un „acord” de principiu cu burlescul colonel Dogaru şi o serie de baroni sindicalişti în vederea complinirii loviturii de stat prin desfiinţarea CCR, DNA, ANI, CNSAS şi GDS. Plagiatul său de notorietate de-acum mondială coroborat cu ruşinea CV-ului umflat cu masterate inexistente nu i-au diminuat defel aroganţa aparent imperturbabilă, ci au dus la o încrâncenare infantilă pentru identificarea cât mai multor modalităţi originale de a scuipa în ciorba comunitară. Pentru sforarii USL un asemenea lider este, deocamdată, mană cerească, deoarece interminabilul său şir de gogomănii distrage atenţia de la dosarele lor compromiţătoare.
Ca atare, USL va continua să îngâne credulilor refrenul despre un nou început, pe când scepticilor şi instituţiilor mai independente li se va pune în vedere tăiosul „Cine nu e cu noi, este împotriva noastră!” Având în vedere înţelegerile oculte ale guvernanţilor cu tot soiul de forţe paramilitare şi sindicale, se poate concluziona că România zilelor noastre se află, din nou, sub ameninţarea unor forţe în esenţă similare celor ale mineriadelor din ianuarie şi februarie 1999, când energia destructivă declanşată s-a dovedit de-a dreptul devastatoare.
Incurabilul mitoman din fruntea guvernului României speră că UE îl va lăsa, totuşi, să-şi vadă de treburile şi problemele sale. Există, desigur, o serie de ţări ale UE mai puţin oripilate la văzul pontocraţiei de la Bucureşti, fiind eventual chiar tentate să profite de pe urma acesteia. Dintre ele, Franţa este pe departe cea mai importantă. Sub preşedinţia lui Sarkozy, Parisul a tot încercat să-l copleşească pe Băsescu cu varii contracte ultracostisitoare. Cu ocazia zilei Franţei, ambasadorul Philippe Gustin semnala în discursul său că incertitudinea din România este „duşmanul investitorilor”. Ponta ar putea să încerce¸ în aceste condiţii, să ademenească Parisul cu promisiuni despre un tratament preferenţial nemaiîntâlnit cât timp Franţa s-ar arăta dispusă să blocheze repercusiunile puse în vedere de Bruxelles după gravele şi repetatele încălcări ale principiilor democratice fundamentale în România.
Pragmatismul Parisului în chestiunea relaţiilor cu ţări periferice ale UE sau candidate la aderare este binecunoscut, decisiv pentru francezi fiind exclusiv criteriul propriilor avantaje economice. Prezenţa fostului raportor al PE pentru aderarea României la UE, Pierre Moscovici, în noul executiv francez ca deţinător al portofoliului finanţelor s-ar putea dovedi până la urmă utilă şi guvernului de stânga de la Bucureşti.
Dacă CE, Germania şi alte democraţii occidentale vor continua să-şi menţină poziţia fermă faţă de orice încălcare a statului de drept în România, atunci USL se va gudura, cu mare probabilitate, pe lângă state percepute ca fiind mai flexibile. Este de aşteptat ca pe post de avangardă mai onorabilă să recurgă la pleiada intelectualilor cu CV-uri deseori impresionante care s-au pus deja în slujba ei. Eforturile concertate vor viza în mod cert şi Viena, unde guvernul de mare coaliţie este pe o parte conştient de uriaşele interese economice ale Austriei în România, iar pe de alta, datorită neutralităţii republicii, total indiferent faţă de soarta cursului euro-atlantic de până acum al Bucureştiului.
În prezent, USL trage speranţe ca indignarea europeană să dispară, până la urmă, în faţa forţei majore de pe malurile Dâmboviţei. Având în vedere că Francois Mitterand a fost oaspetele lui Ion Iliescu la doar nouă luni după mineriada din iunie 1990, Ponta se consideră indubitabil suficient de îndrituit să viseze atât prin calitatea sa de „cârlan” model al Întâistătătorului postcomunist, cât şi de co-lider al puciştilor la un lung şir de întâlniri fastuoase cu preşedintele Hollande, în timp ce Traian Băsescu lâncezeşte deja după gratii la Rahova, iar Monica Macovei a ajuns de mult expatriată.
Ponta a explicat în repetate rânduri ce soartă le pregăteşte inamicilor săi. Din punctul său de vedere, destinul acestora este deja stabilit, aspecte gen verdicte prealabile ale justiţiei fiind prea insignifiante pentru a mai merita menţionate. România ar trebui să se pregătească, aşadar, de o vânătoare de vrăjitoare cum n-a mai văzut de decenii bune. Singura modalitate pentru a pune capăt acestui puci este, probabil, un contrapuci. Obtuzul Marga va demara curând o nouă ofensivă grotescă pentru a le explica liderilor occidentali că tânărul său şef nu doreşte nici să fie muştruluit permanent din cauza unei realinieri a României şi nici şicanat interminabil de presa occidentală în baza unei simple bagatele gen plagiat.
UE va trebui să decidă, într-un final, dacă doreşte şi poate coexista alături de un membru care aruncă în derizoriu regulile şi principiile pe care s-a angajat să le respecte. În acest joc extrem de tragic pentru România soarta ţării pare să depindă, aşadar, într-o oarecare măsură şi de învingătorul european din umbră: Să fie acesta cinismul francez sau verticalitatea germană?
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
