Cum au devastat minerii redacția României Libere: Jos România Liberă! Moarte lui Băcanu!

Ziarul ”România Liberă” nu a apărut timp de cinci zile, între 14 și 18 iunie 1990, în timpul Mineriadei, din cauza ortacilor care au năvălit în redacție și au devastat birourile, dar și pentru că tipografii au refuzat să-l tipărească, invocându-se orientarea și conducerea publicației, care au provocat ”nemulțumiri în rândul maselor”. România Liberă a fost retipărită, după ce ambasadele occidentale au condamnat acțiunea minerilor și l-au criticat pe Ion Iliescu.

În dimineața zilei de 14 iunie 1990, muncitori de la Combinatul industriei Poligrafie și mineri au năvălit în redacția României Libere, de la etajul 4 al Casei Presei Libere, încercând să împiedice apariția ziarului, una din cele mai importante voci ale Opoziției regimului Iliescu, proaspăt instalat. De altfel, Puterea a dus o adevărată campanie de defăimare a ziarului: în fostul ziar județean al PCR Cluj s-a scris chiar că, în timpul Mineriadei din iunie, ”la poarta României Libere s-au găsit arme”. (Sursa foto Declarația Departamentului de Stat al SUA: mineriada.org)

Ziarul a apărut din nou abia în 19 iunie, după cinci zile de absență, timp în care premierul Petre Roman și liderul ortacilor, Miron Cozma, le spuneau jurnaliștilor că nu au fost implicați în împiedicarea activității RL.

Citește și: Mineriada anti-RL, în mărturiile veteranilor

Când au intrat în redacție, ortacii au devastat birourile, au spart telefoane și faxuri, iar pe singura persoană pe care au găsit-o prezentă, secretara Mariana Bandu, au lovit-o cu capul de un dulap și au încercat să o forțeze să înghită un ziar. Jurnalistul Corneliu Vlad a mers la negocieri cu minerii și i-a convins, în cele din urmă, să părăsească redacția. Ulterior, ziariștii au aflat că, de fapt, grupul de protestatari fusese condus de un fost ofițer de Securitate, Nicolae Cămărășescu.

Citește și: Legendele care circulau în redacția României Libere în anii ’50: Tipograful zidit într-o pivniță și scandalul dintre Graur și Sebastian

Virgil Lazăr, fondatorul Ediției de Transilvania-Banat, care a lucrat la România Liberă timp de 68 de ani, până la moartea sa, în 2015, a povestit cum era să scrii la RL în anii ’50, dar și despre legendele care circulau în redacție … citește mai departe aici …

Jurnaliștii Mihai Creagă, Corneliu Vlad și Igor Butnaru au rememorat ziua de 14 iunie 1990, în care ortacii ”în salopete negre și albastre, agitând niște ciomege și urlând” au năvălit în redacție.

Igor Butnaru: Am demarat ca la raliu. Din fericire, la timp ca să nu fiu ajuns de o măciucă aruncată spre mine

”Nimic nu anunța în dimineața aceea, ca orice dimineață, ce nor întunecat avea să se abată asupra redacției noastre. Ajuns cu mașina în fața redacției, tocmai mă pregăteam să parchez când am auzit pe cineva strigând de la balconul redacției Scânteii Tineretului, de sub cea României libere: ”El!… El e de la România liberă! El!…” Și atunci am observat, doar la vreo zece metri de mine, un grup de indivizi în salopete negre și albastre, agitând și niște ciomege și urlând ceva. Am simțit instinctiv pericolul, am trântit portiera și am demarat ca la raliu. Din fericire, la timp ca să nu fiu ajuns de o măciucă aruncată spre mine și de un bolovan, care a trecut chiar pe lângă parbriz”.

”În capătul aleii, am aruncat o privire în oglinda retrovizoare și am văzut că ultimii doi dintre urmăritori s-au oprit și atunci am redus viteza, mai ales că din sens opus tocmai apăruse altă mașină, în care l-am recunoscut pe colegul Vrânceanu. L-am semnalizat și am oprit unul lângă altul; i-am spus ce s-a întâmplat și că nu-l sfătuiesc să meargă acolo. Ceea ce a și făcut și am plecat în tandem spre Piața Scânteii, iar de acolo fiecare spre casa lui”, a povestit jurnalistul Igor Butnaru, în cartea sa de memorii ”România liberă – așa cum a fost”.

Când a ajuns acasă, Butnaru a încercat să sune în redacție și, până la urmă, a reușit să vorbească cu Corneliu Vlad, care fusese deja la redacție și văzuse stricăciunile produse de mineri:

”Am aflat de la Vlad că redacția era devastată de o bandă de așa-ziși mineri, în haine curățele și cu mâini… albe, dar duhnind a alcool și dedându-se la brutalități și vandalisme. Au spart telefoanele, faxurile și găsind ceva în imprimantă au început să urle că tipăream bani falși! Întrucât secretara Mariana le-a spus să nu intre în birou că nu-i voie au dat-o cu capul de dulapul metalic și unul a încercat să-i bage pe gât un ziar făcut ghem. Vlad, învingându-și teama firească, a încercat să stea de vorbă cu ei și unul, care se dădea drept șef, i-a spus că ziarul nu trebuie să mai apară! După câteva schimburi de cuvinte i-a spus că-l cheamă Cămărășescu, greșeală care avea să-l coste mai târziu, când a fost deferit justiției și am aflat că ”minerul” Cămărășescu era, de fapt… ofițer de securitate! Mult mai târziu a manifestat căință și a venit la redacție să-și ceară iertare. Dar atunci, noi, cei reuniți în casa Floricăi Ichim, am întocmit un protest scris, cu care Vlad și cu mine la volan, cu Dacia mea, am plecat să-l depunem la Guvern și la alte autorități și la ambasade. După ce a mai bântuit o zi prin București, armata neagră a lui Iliescu s-a adunat la Romexpo, unde Iliescu le-a mulțumit și s-au despărțit, ei întorcându-se în tenebrele din care au apărut ca un nor de lăcuste pustiitoare, lăsând în urma lor victime umane, distrugeri și murdărie, dar mai ales o pată de neșters pe chipul României, care ne-a trimis cu foarte mulți ani înapoi din drumul spre Europa civilizată, după două zile de comunism iliescian”, își amintește Igor Butnaru.

„Domnul Vlad, nu vă duceţi, domnule. Aştia vă omoară”

Jurnalistul Corneliu Vlad, șeful secției Externe, a fost cel care a mers la redacția devastată de mineri și a încercat să îi convingă să plece din Casa Presei. Deși a reușit să-i scoată din redacție, ziarul nu a mai apărut până în 19 iunie, pentru că tipografii se temeau că ortacii vor veni din nou.

”Redactorii şi ceilalţi salariaţi, veniţi la lucru, îşi încetineau paşii în faţa intrării străjuită de gloata agitată şi prefereau să facă, până la urmă, cale-ntoarsă. Doar contabilul Cornel Stan, secretara Mariana Bandu şi alţi câţiva din TESA s-au hazardat să-şi deschidă birourile şi să se apuce de treabă. Am sosit şi eu la muncă, în jurul orei 10,00. Mda, nu prea era momentul de pus gaz pe foc. Ce era de făcut ?
Dinspre soclul leninist se apropia unul dintre redactorii-şefi ai ziarului, Mihai Creangă. Ne-am sfătuit în grabă şi am decis : toate birourile redacţiei să fie încuiate, oamenii să se retragă, iar cei din Comitetul director să ne întâlnim undeva, în oraş. Ne-am strâns în casa Floricăi Ichim şi am început să dăm cu telefonul pe la procuratura generală, poliţie şi să ne trimită pază, ca să funcţionăm. Oameni de negăsit, răspunsuri rele sau în doi peri, promisiuni la sfântu’ aşteaptă”, își amintește Corneliu Vlad, într-un text publicat în 2011.

Citește și: INTERVIU. Petre Mihai Băcanu: Unica libertate care s-a obţinut cu adevărat a fost libertatea de expresie

România liberă a fost tot timpul un ziar mai liberal, ca să zic aşa. Cel puţin cât se putea în comunism. De exemplu, dacă se dădea pricaz să se publice şapte coloane cu Ceauşescu, România liberă dădea pe şapte coloane, iar în rest mai apărea şi altceva. Dar celelalte ziare dădeau câte o pagină cu subiectul respectiv. Schimbarea la România liberă a fost mai uşoară. Fuseseră câţiva comunişti înrăiţi, dar care erau marginalizaţi. Eu am ieşit din închisoare în 22 decembrie, iar pe 23 decembrie m-am apucat de treabă. …. citește mai departe aici …​

Negociere cu minerii: „Omuleţii negri” se răspândiseră ca gândacii pe holuri, pe etaje şi pe coridoarele redacţiei

Jurnalistul Corneliu Vlad a descris și negocierea cu minerii: ”Către prânz aflăm că oaspeţii mineri au ajuns în sfârşit şi la noi la redacţie. Pentru că n-am avut contracandidat, m-am erijat în numele Comitetului director, să merg acolo la sfat cu căpeteniile minerilor. Uly Vălureanu, redactor la Secţia externă, m-a depus din Renaultul lui rablagit în preajma căuzaşilor şi s-a pitit în aşteptare la etajul III, la „Tineretul liber”. Directorul general al Rompres, Neagu Udroiu, tocmai fusese printre mineri. E pe rele, vezi cum faci, mă avertiză. „Omuleţii negri” se răspândiseră ca gândacii pe holuri, pe etaje şi pe coridoarele redacţiei de la etajul IV. Cu bâte, vătraie, răngi, sârme groase împletite. Şedeau şi cugetau. La ce oare ? Portăreasa îmi şopti : „Domnul Vlad, nu vă duceţi, domnule. Aştia vă moară”. Dar micuţii stăteau blânzi, în aşteptare. La etajul IV, printre mărunţeii transpiraţi şi obosiţi, mânjiţi de cărbune, văzui câţiva mai răsăriţi, mai curăţei, ba chiar în costum şi cravată. M-am învârtoşat la ei să-i dau gata. ”Cine e şefu’ vostru ? Eu sunt reprezentantul României Libere. Vreau să vorbesc cu şeful vostru. Îl aştept la mine în birou, la IV”? Peste cinci, zece minute , îmi deschide uşa un … colonel M.Ap.N., în uniformă, care se oferă politicos să mă însoţească până la etajul II, în sala de reuniuni, unde sunt aşteptat. „Dar ce ce nu vin mai marii lor aici, în redacţie ?” „Ştiţi, acolo e mai multă lume şi de la alte redacţii şi din tipografie”. M-a convins şi am coborât cu el. Despre cele întâmplate în sala de reuniuni aveam să scriu în primul număr al ziarului care a apărut abia peste câteva zile şi am dat cu subsemnatul ca martor, abia în 1998, la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, procurorului Francisc Hirşman”, a povestit Corneliu Vlad.

Cum a reapărut ziarul pe piață după 14 iunie. Discuția lui Creangă cu ortacul Cozma și reacțiile ambasadelor occidentale

Mihai Creangă, atunci unul dintre redactorii-șefi ai ziarului, a povestit cum a ajuns ziarul să fie tipărit din nou, după ziua de 14 iunie 1990. El și-a amintit cum, în dimineața aceea, în fața intrării corpului C al Casei Presei, unde era și redacția RL, manifesta un grup ”nu prea numeros”, care striga ”Jos România Liberă!” și ”Moarte lui Băcanu!” și că erau așteptați minerii. După ce au devastat redacția și după negocierile cu Corneliu Vlad, ziarul nu a mai fost tipărit până în 18 iunie.

Citește și: Mărturie de la Mineriade: Cum poate fi îngenuncheat și furat un popor

Cererile mulțimii erau: adevărul despre teroriști, despre numărul celor uciși, interzicerea PCR și distribuirea patrimoniului între partidele nou-înființate, între care și cele istorice; PNȚ, PNL și PSD (Sergiu Cunescu), alegeri libere, fără comuniști. De asemenea, s-a cerut reintroducerea pedepsei cu moartea (abolită după executarea soților Ceaușescu) pentru a fi pedepsiți cu pedeapsa capitală ucigașii din decembrie… citește mai departe aici … 

”La sosirea minerilor, inainte de pranz, dintre membrii conducerii, in redactie se afla doar Corneliu Vlad. Impreuna cu Stefan Niculescu Maier si cu alti colegi au discutat cu liderii minerilor, dintre care se detasa ing. Nicolae Camarasescu. Concluzia acestuia? „Din acest moment acest ziar nu mai apare!”. O concluzie pe care au impus-o si conducerii Combinatului poligrafic „Presa libera”, amenintand ca, altfel, vor distruge rotativa si celelalte utilaje. Curios este ca, inca inainte de venirea minerilor, in redactie a aparut si Viorel Salageanu, ziarist la „Adevarul”, din partea sindicatului ziaristilor (SZR). Nu pentru a proteja redactia „Romaniei libere”, ci pentru a insinua un zvon care a circulat tot mai intens printre colegii nostri: de fapt, trebuia schimbata orientarea ziarului si conducerea care promovase linia politica ce starnise vezi Doamne! atatea nemultumiri „in randul maselor”…Marturisesc, si eu, si colegii mei din Comitetul Director, ne simteam apasati de raspunderea pentru soarta ziarului si a redactorilor nostri, mai ales ca unii fusesera agresati, ce-i drept nu in redactie, ci in oras, pentru simplul fapt ca… lucrau la „Romania libera”!”, nota, Mihai Creangă, într-un editorial publicat în 2005.

Jurnaliștii au scris un comunicat de presă, pe care l-au semnat 55 de colegi, dar directorul de atunci al Televiziunii Române nu a vrut să îl difuzeze. În 15 iunie, Mihai Creangă, Corneliu Vlad și Ion Pavelescu au mers la conferința de presă susținută de de prim-ministrul Petre Roman, unde li s-a promis că vor fi primiți de premier și situația se va lămuri.

Citește și: Jurnaliștii României Libere scot un ziar anticomunist, în 1988. Petre Mihai Băcanu: Am salvat onoarea jurnalismului și am dat o lecție presei obediente | VIDEO+FOTO

”La o intrebare expresa a unui ziarist italian „Cine a interzis aparitia ziarului „Romania libera”, Petre Roman a spus ca nici Guvernul, nici minerii, este doar „o problema cu sindicatul ziaristilor”(!). (…) La iesirea de la conferinta de presa a lui Petre Roman am dat nas in nas cu un personaj pe care mai sa nu-l recunosc: Gelu Voican-Voiculescu, insa „ras, tuns si frezat”! Petre Roman n-a mai avut timp de noi. Cum n-am primit decat vorbe de la Guvern (oricum, o declaratie a purtatorului de cuvant Cristian Unteanu afirma public ca dl. Petre Roman „nu doreste incetarea activitatii ziarului „Romania libera””) nici tipografii, nici conducerea Combinatului poligrafic (care, oricum, nu ne agrea!) n-au fost de acord sa reapara ziarul. „Daca se intorc minerii, voua va strica niste birouri, dar noua, daca ne distrug rotativa, ne iau painea de la gura”… Incredibil, nu?”, nota Mihai Creangă în editorial.

Fostul redactor-șef al ziarului a mai povestit cum, în 16 iunie, a fost convocat la o discuție cu liderul minerilor, Miron Cozma, care i-a spus că nu el a dat ordinul ca ziarul să nu mai fie tipărit. Cozma a negat că îl cunoștea pe Cămărășescu, deși ulterior agentul Securității i-a arătat că el și liderul minerilor fuseseră colegi de bancă. Cozma i-a asigurat pe jurnaliștii României Libere că pot retipări ziarul și nimeni nu le va face rău, iar în 17 iunie, au apărut ”presiuni” pentru a se tipări ziarul, după ce ambasadele occidentale condamnaseră devastarea redacției RL. În 18 iunie, întreaga redacție a votat dacă se păstrează conducerea și linia editorială, iar, în acea zi, s-a dat drumul la primul număr după năvălirea minerilor.

Citește și: Actiunile mineresti au fost coordonate de ofiteri de informatii

”Urma sa ne intalnim (eu cu Cristi Unteanu si cu inca un tanar domn al carui nume l-am uitat) la iesirea de la metrou, langa „Intercontinental”. E clar: guvernul Roman era presat rau. Aparuse Declaratia Departamentului de Stat al SUA, care amenda drastic Guvernul Romaniei si, mai ales, pe Presedintele Ion Iliescu. Reactia statelor europene occidentale era, de asemenea, foarte puternica. Scenariul sindical cu decapitarea „Romaniei libere” cazuse. Intalnirea mea cu Miron Cozma urma sa arunce responsabilitatea opririi ziarului doar pe umerii minerilor, a „uneltelor”. Cozma era cazat intr-un apartament la „Intercontinental” (nu mai intreb: pe banii cui?) si cand am venit eu sfarsea prost o conferinta de presa cu ziaristii straini. Mi s-a parut epuizat fizic si moral, covarsit de urmarile teribile ale mineriadei si, oricum, constient ca i se vor pasa gravele responsabilitati ale altora, aflati si pana astazi in obscuritate. Ramasi pentru putina vreme doar cu cei doi reprezentanti ai Guvernului, Miron Cozma mi-a spus ca n-a dat nici un ordin pentru oprirea ziarului si ca… nici nu-l cunoaste pe Camarasescu! Mai tarziu, Camarasescu mi-a dovedit ca fusesera colegi de liceu. Oricum, aveam tot dreptul sa repornim ziarul si putea garanta ca sindicatul tipografilor nu va pati nimic. La plecare, dupa despartirea de Cozma, unul dintre cei doi „aghiotanti” ai lui Adrian Sarbu (șeful cabinetului lui Petre Roman, n.r.) mi-a reprosat: „Noi v-am adus sa va intelegeti, nu sa tipati la el!”… Inca de a doua zi au inceput mari presiuni „sa dam drumul ziarului”. Am spus ca numai dupa ce luni, 18 iunie, vom avea o sedinta generala de redactie. Pana in ultima clipa, promotorii scenariului sindical n-au incetat sa manipuleze redactia. A fost vot secret: 89 pentru si doar 19 contra ca „Romania libera” sa-si pastreze conduita si conducerea. O mare victorie pentru libertatea presei si pentru renumele ziarului. A fost un ziar bun, am fost o familie. A fost, am fost…”, a conchis Mihai Creangă.

Manipulare la Cluj. Armele de la poarta redacției

Și fondatorul Ediției de Transilvania-Banat, Virgil Lazăr, a povestit ce dezinfomare circula în timpul Mineriadei în presa clujeană. ”Fostul ziar județean al PCR din Cluj și-a trimis o echipă de reporteri la București, pentru a relata despre mineriadă. Acești oameni au publicat în ziarul județean că ar fi fost găsite arme la poarta României libere. Însă „România liberă“ își avea redacția în Casa Presei, deci nu avea poartă! Atunci când au revenit la Cluj i-am întrebat de ce scriu minciuni și au recunoscut că, de frică, nu au ieșit din Gara de Nord și au transmis ceea ce au auzit și ei pe la radio”, și-a amintit Virgil Lazăr.

Citește și: „România Liberă”, 140 de ani de istorie. De la ziarul independenţei de stat, la ziarul revoluţiei anticomuniste