Redactorii României libere nu au avut de suferit doar violențele minerilor, ci și o intensă campanie de defăimare, susținută de mass-media aflată sub controlul Puterii.
La 24 de ani de la mineriada din iunie 1990, veteranii din redacția României libere au reconstituit, cu ajutorul memoriilor, atmosfera irespirabilă a acelor zile. Împotriva principalei voci a Opoziției democratice, care era „România liberă“, au fost concentrate forțe impresionante. Minerii au devastat redacția, iar ziarul a devenit ținta unei intense campanii de defăimare din partea presei afiliate Puterii. Și asta, pentru că „România liberă“ era cel mai citit dintre ziarele care criticau noul partid-stat care încerca să confiște România, în contextul în care Opoziția democratică era fragmentată în partide care, singure, erau incapabile să se opună mașinăriei politico-administrative de la Guvernare. Fostul secretar general de redacție, Igor Butnaru, a publicat o carte de memorii, intitulată ”România liberă – așa cum a fost”, în care descrie pe larg mineriada împotriva principalului ziar care promova valorile democratice în România.
”El!… El e de la România liberă! El!…”
Igor Butnaru descrie cu lux de amănunte acțiunea violentă a minerilor. ”Nimic nu anunța în dimineața aceea, ca orice dimineață, ce nor întunecat avea să se abată asupra redacției noastre. Ajuns cu mașina în fața redacției, tocmai mă pregăteam să parchez când am auzit pe cineva strigând de la balconul redacției Scânteii tineretului, de sub cea României libere: ”El!… El e de la România liberă! El!…” Și atunci am observat, doar la vreo zece metri de mine, un grup de indivizi în salopete negre și albastre, agitând și niște ciomege și urlând ceva. Am simțit instinctiv pericolul, am trântit portiera și am demarat ca la raliu. Din fericire la timp ca să nu fiu ajuns de o măciucă aruncată spre mine și de un bolovan, care a trecut chiar pe lângă parbriz. În capătul aleii am aruncat o privire în oglinda retrovizoare și am văzut că ultimii doi dintre urmăritori s-au oprit și atunci am redus viteza, mai ales că din sens opus tocmai apăruse altă mașină, în care l-am recunoscut pe colegul Vrânceanu. L-am semnalizat și am oprit unul lângă altul; i-am spus ce s-a întâmplat și că nu-l sfătuiesc să meargă acolo. Ceea ce a și făcut și am plecat în tandem spre piața Scânteii, iar de acolo fiecare spre casa lui.
Am încercat să intru în legătură telefonică cu redacția și într-un târziu mi-a răspuns cineva, care l-a adus la aparat pe Corneliu Vlad. A fost foarte scurt și mi-a dat întâlnire acasă la Florica Ichim, care locuia la câteva case de mine și unde urma să ne adunăm cu toții, câți puteam, ca să vedem ce să facem. Ajuns acolo, după câteva minute au început să sosească și alții și am aflat de la Vlad că redacția era devastată de o bandă de așa-ziși mineri, în haine curățele și cu mâini… albe, dar duhnind a alcool și dedându-se la brutalități și vandalisme. Au spart telefoanele, faxurile și găsind ceva în imprimantă au început să urle că tipăream bani falși! Întrucât secretara Mariana le-a spus să nu intre în birou că nu-i voie au dat-o cu capul de dulapul metalic și unul a încercat să-i bage pe gât un ziar făcut ghem. Vlad, învingându-și teama firească, a încercat să stea de vorbă cu ei și unul, care se dădea drept șef, i-a spus că ziarul nu trebuie să mai apară! După câteva schimburi de cuvinte i-a spus că-l cheamă Cămărășescu, greșeală care avea să-l coste mai târziu, când a fost deferit justiției și am aflat că ”minerul” Cămărășescu era, de fapt… ofițer de securitate! Mult mai târziu a manifestat căință și a venit la redacție să-și ceară iertare. Dar atunci, noi, cei reuniți în casa Floricăi Ichim, am întocmit un protest scris, cu care Vlad și cu mine la volan, cu Dacia mea, am plecat să-l depunem la Guvern și la alte autorități și la ambasade.
După ce a mai bântuit o zi prin București, armata neagră a lui Iliescu s-a adunat la Romexpo, unde Iliescu le-a mulțumit și s-au despărțit, ei întorcându-se în tenebrele din care au apărut ca un nor de lăcuste pustiitoare, lăsând în urma lor victime umane, distrugeri și murdărie, dar mai ales o pată de neșters pe chipul României, care ne-a trimis cu foarte mulți ani înapoi din drumul spre Europa civilizată, după două zile de comunism iliescian”, scrie Igor Butnaru în memoriile sale.
Manipulare în presa aservită
Un alt veteran al redacției „România liberă“, Virgil Lazăr, fondatorul Ediției de Transilvania-Banat, își amintește cum presa aservită Puterii întreținea ura, prin minciună, față de redactorii RL și față de Opoziția democratică. ”Fostul ziar județean al PCR din Cluj și-a trimis o echipă de reporteri la București, pentru a relata despre mineriadă. Acești oameni au publicat în ziarul județean că ar fi fost găsite arme la poarta României libere. Însă „România liberă“ își avea redacția în Casa Presei, deci nu avea poartă! Atunci când au revenit la Cluj i-am întrebat de ce scriu minciuni și au recunoscut că, de frică, nu au ieșit din Gara de Nord și au transmis ceea ce au auzit și ei pe la radio”, spune Virgil Lazăr.
Mineriadele au fost îndreptate împotriva Opoziției și a presei libere
