Rareș Bogdan, în loc să înghită mule în Grand Place, înghite iarăși broaște râioase la București. Referindu-se probabil la numiții Daniel Constantin și Sorin Cîmpeanu, care – după trădări succesive – au parcat momentan, până la proxima trădare, în PNL, histrionicul prim-vicepreședinte pretinde că „nu am înghițit cu mare plăcere și nici nu stăm lângă aceste broaște râioase cu mare plăcere, dar stăm pentru că asta e politica.” Același promisese în campanie, cu cerul și pământul, că – fără excepție – nici picior de traseist nu va intra în PNL, uitând însă, ca din întâmplare, să menționeze „politica” drept excepție principală.
Nu trecură două-trei luni de la aburii victoriei, că iarna vrajbei dintre Palate își arată colții. Lăsându-l în ofsaid pe dl Orban, dl Iohannis a promulgat legea dublării alocației pentru copii, după ce, cu ceva timp înainte, tot domnia sa a promulgat și Legea Bugetului de Stat, care nu prevedea sumele necesare dublării alocației. Deși nu mai candidează la un nou mandat, președintele nu vrea să-și supere alegătorii, cel puțin până la alegerile care urmează – anticipate sau nu. Pisica aruncată peste gardul Cotrocenilor se află deci la premier, care o aruncă, la rândul lui, peste timp, când or fi bani, la rectificare.
Se pune pe picioare astfel – după știința noastră în premieră post-decembristă – un subtil mecanism populist-manipulatoriu, care, la marea majoritate a electoratului urechist, va prinde: legea se promulgă la Cotroceni cu publicitatea necesară, dar nu intră în vigoare, ci se prorogă (se amână) la Palatul Victoria, pe șestache. Cu alte cuvinte, uite-o – nu-i! Pe hârtie și în mentalul public, e bifată. În realitate, nu există. Pentru că, nu-i așa?, mulți vede, puțini cunoaște.
Involuntar, acest mecanism dă seama și de modul cum vor decurge treburile de acum încolo în relația Iohannis – guvern. Așa cum menționam încă dinainte de alegerile prezidențiale, președintele, odată văzându-se cu sacii-n căruță, nu va ezita să sacrifice tot ce se poate sacrifica, inclusiv prieteni și aliați politici, pentru a-și păstra – în fața electoratului – imaginea și promisiunile făcute privind domenii în mare majoritate de competența executivului și nu a administrației prezidențiale. Și nu este vorba aici de un comportament care i se poate imputa persoanei, ci funcției. În celula de putere în care s-a plasat vis-à-vis de „guvernul meu”, nu sunt prea multe variante. Șeful e unul singur. Care, în orice joc de putere, se protejează în primul rând pe el însuși.
Chemat din ce în ce mai frecvent la Cotroceni, deja dl Orban începe să experimenteze sentimentele amestecate nutrite (deși față de altă persoană), la vremea când erau prim-miniștri, și de domnii Grindeanu și Tudose, care, tot așa, nu-și erau propriii șefi. Tot mai des, miniștrii sunt invitați în Deal în absența premierului. Rămâne de văzut dacă dl Orban se va ridica la anduranța (manifestată tot față de altă persoană) a dlui Boc, un adevărat reper în materie.
Pentru toate personajele implicate, proba de foc o constituie chiar tema alegerilor anticipate. Multe întrebări se ridică. Fiind constituționale, sunt ele, în situația dată, și morale?
Pe de o parte, întoarcerea la popor este poate cel mai democratic exercițiu. S-au petrecut atâtea reașezări în percepția bulversată a electoratului – jumătate generate de întâmplări reale, jumătate generate de narative propagandistice și manipulatorii -, încât este evident că poporul, conștient sau nu de ce i se întâmplă, nu se mai regăsește în actuala configurație a Parlamentului, în care multe broaște râioase țopăie de colo-colo.
Pe de alta, preluarea cu forcepsul a butoanelor de către PNL, ghidonat de la Cotroceni, nu a avut la bază o majoritate cât de cât funcțională în Legislativ. De aceea, actul de guvernare este acum oarecum blocat – în special pe cele trei componente sensibile: alegererile locale în două tururi, desființarea Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție, desființarea pensiilor speciale. Primele două nu întrunesc majoritatea de voință a parlamentarilor, a treia, nu întrunește chiar acceptul subiecților afectabili, care ar urma să fie deposedați de bănuți buni, subiecți care se întâmplă să fie chiar funcționari ai instituțiilor de forță ale țării. Prin retorsiune, la rândul lor, pot și ei să nu fie de acord cu mulți dintre parlamentarii și liderii politici în exercițiu, înlăturându-i, la o adică, din funcții. Cum se poate așa ceva? Separația puterior în stat? Desigur, dar fără „exagerațiuni”…
Graba cu care alegerile anticipate sunt băgate în față, chiar cu riscul unei schisme în tabăra puterii, ne arată nu atât gradul, cât ritmul de erodare a actualei guvernări, despre care președintele a fost în mod sigur informat pe căi specifice. Prestația guvernului e poticnită. Ședințele se defășoară cu dificultate, cu pauze multe, necesare pentru nelipsitele consultări. N-ar fi ceva nou. Și ședințele guvernului CDR, la sfârșitul anilor ’90, se desfășurau à la longue pentru că exista faimosul COCOPO și, tot ca și astăzi, coordonare de la Cotroceni.
Apoi, la guvernul Orban, comunicarea este la pământ. Vorbește fiecare când vrea, ce vrea. Miniștrii calcă în străchini aproape în fiecare zi. Declarațiile inepte nu se mai opresc. Câțu, cel mai incompetent membru al cabinetului, iar a comis-o, anunțându-ne că sistemul de pensii e un fel de Caritas (!!). Și ministresa Muncii vorbește prea mult, observând că poporului nu-i prea place să muncească. Ideea cu scoaterea la pensie la 70 de ani a produs, normal, valuri. Unu – că în Europa nu există nicăieri această înaintată limită de vârstă, și al doilea – speranța de viață în România este printre cele mai reduse de pe continent. Rezultă că, teoretic, un român va mai avea la dispoziție doar câțiva ani să se bucure, târâș-grăpiș, de pensie. Cam puțin, tovarăși!
Aruncarea în spațiu a tot felul de năstrușnicii înfricoșătoare nu poate rămâne fără consecințe. Ne întrebăm chiar dacă întârzierea pensiilor nu este primul semn că „statul paralel” a întors armele. Un milion de pensionari nu a avut pensiile livrate la 15 ianuarie. Pare un sabotaj menit să bage și mai tare în corzi guvernul.
În paralel, ministrul Educației, Monica Anisie, ne anunță că s-a hotărât „să-și mute biroul în teritoriu”. Drept pentru care a inspectat două grădinițe și o școală generală din județul Ialomița, cu accent pe toaletele din fundul curții, unde elevii ajung prin frig și noroi. De la ditamai ministrul până la directorul unei școli de țară se află en-șpe paliere ale administrației Învățământului. Toate sunt perisabile, numai toaletele din fundul curții sunt perene în satele noastre. Dacă ministrul Educației se vede obligat să-și mute biroul în wc-ul din fundul curții din Sălcioara, înseamnă că țara e într-adevăr pe un drum bun.
În aceste condiții nu prea igienice, pericolul ca, la alegerile normale, din noiembrie, PNL să se vadă amputat de procente serioase este foarte mare. În consecință, replicând modelul de succes din luna mai a anului trecut (referendum simultan cu alegeri europarlamentare), dl Iohannis forțează acum simultaneitatea alegeri parlamentare – alegeri locale, pentru ca electoratul – până să se plictisească de contra-performanțele guvernului Orban – și, în plus, rătutit de atâtea buletine ce vor pluti prin sălile de votare, să facă un ultim gest de încredere și să rupă pisica în favoarea partidei prezidențiale.
Chestiunea e pe muchie de cuțit, pentru că nu se știe cu exactitate cum va reacționa umoarea publică – dependentă de drogul demonizării, indiferent de direcția în care se manifestă – la o eventuală criză politică declanșată de demisia premierului. S-ar putea să te trezești cu efectul invers, cum a pățit-o Jacques Chirac, după ce s-a ales cu 80 la sută, când a convocat alegeri anticipate cu gând să aducă dreapta la guvernare, dar s-a trezit cu stânga.
Între timp, reforma anti-ciuma roșie duduie. Pe răbojul zilei, dna Olivia Morar, tocmai numită secretar de Stat la Ministerul Justiției. Tatăl domniei sale, de la care a moștenit nu puține terenuri, case și apartamente, a fost un vechi securist, care – potrivit FLUX 24 și presei locale din Bistrița – a fost implicat în dosarul Nicolae Steinhardt, scriitor și jurist încarcerat politic la Jilava și autorul celebrului Jurnal al fericirii. Filiația nu se alege, dar numirile politice anti-ciumă ar trebui. Încă o broască râioasă despre care dl Rareș Bogdan se preface foarte bine că nu știe ce înghite.
