De ce unii oameni îşi găsesc liniştea în preajma câinilor şi pisicilor?
Viaţa umană e o permanentă interconectare. E relaţională. Pentru a avea randament social, trebuie să-ţi negociezi nu numai punctele de vedere ci şi stările.
Dacă într-un cuplu, femeia după o anumită vârstă mai trebuie să suporte şi unele tabieturi sau mofturi ale bărbatului, pentru a nu deveni nervoasă, se preocupă mai mult de animale. Câinii şi pisicile sau alte pet-uri oferă nestingherit şi necondiţionat afecţiunea. În plus, ele sunt mult mai docile. Firi odată dominante, fiinţele frustrate că nu mai au pe cine cicăli îşi găsesc în animalele de companie victima perfectă. Oricât de certate sunt, felinele torc, câinii amuşinează. Suportă şi chiar preiau stresul. De aceea se şi spune pe bună dreptate că anumite afecţiuni psihice pot fi alinate prin prezenţa patrupedelor.
40% au câini şi pisici
Conform unui studiu recent, 40% dintre români au câini şi pisici. Dar dintre toţi, o mică parte fac pasiuni de viaţă şi de moarte pentru tagma nefericiţilor fără stăpâni.
Nu mă refer în comentariu la iubitorii de animale. Nici la cei care îngrijesc cu dragoste fel de fel de produse ale naturii. E frumos ce-ţi place, avea să mă înveţe bunica.
Şi eu aveam de mic peşti de acvariu, porumbei, iepuri. Însă mama mă ruga să nu-i dau o treabă în plus. Să mă ocup de ei. Astfel, mă trezeam noaptea să urmăresc cum se înmulţesc guppy şi să-i separ pentru că adulţii mâncau puieţii. Curăţam dimineaţa la porumbei şi le dădeam de mâncare.
Şi acum am un şeptel format din fazani, curcani, prepeliţe, găini de rasă, raţe şi gâşte. Aştept mai multe perechi de porumbei. Oricât de dragi mi-ar fi nu m-aş plimba (că nu aş avea timp) cu porumbelul în lesă, precum o prietenă din tinereţe, devenită azi mare pisicoloagă, o fiinţă dedicată total felinelor străzii. Convieţuieşte cu ele în casă. Oricărui bărbat îi e greu să le suporte. De aici la însingurarea femeii ajunse la 50 de ani e un singur pas.
Relaţia cu facilatorii de adopţii
Nu sunt adeptul castrării animalelor de casă. Toamna trecută m-am umplut de pisoi şi de pisicuţe. A trebuit să le donez. Le-am postat pe grupurile-urile specifice. O puzderie de mesaje cu întrebări cât se poate de ciudate: dacă pisicile văd, dacă au fost deparazitate, au auz, ce tratamente au luat? Le-am răspuns sunt pisici normale din părinţi normali care trăiesc la curte, nu pe biblioteci.
Cea mai plină de nervi a fost relaţia cu femeia care mi-a mijlocit adopţia celor doi câini pe care îi am: Roxy şi Rex. A trebuit să-i trimit buletinul de analize, fotografii săptămânale cu cei doi. Eram pur şi simplu asaltat zilnic să spun poveşti despre ce mai fac animalele. Până am zis stop. Până aici. Nu mă las dominat de lumea prea plină de pasiune faţă de animalele de companie.
Legendele urbane cu femei cu multe pisici
Fiecare ştie câte o legendă urbană despre doamna în vârstă, care are zeci de pisici, tipul care colectează șerpi și nu iasă niciodată din casa sau despre cineva care cheltuie mii de lei pe operaţii de înfrumuseţare a animalul lor de companie.
Când A.M., în vârstă de 50 de ani, din Bucureşti, a cheltuit 2.000 de lei pentru operaţia făcută câinelului, soţul acesteia, apelat fiind pe stradă de un vecin şi întrebat dacă e adevărat, răspunsul lui a fost scurt, concis şi direct: “mai ieftin decât un divorţ.”
Unii cred că acordarea de griji sporite animalelor de companie sunt obsesii pure. Alţii, dimpotrivă, că păstorul fiinţelor neajutorate e un suflet ales.
Însusi Papa Francisc, cel care şi-a ales numele de la Sfântu’ Francisc de Assisi, ocrotitorul păsărilor, a spus recent, spre uimirea lumii creştine, că fiecare credincios se va reîntâlni în cer cu animalul său preferat.
Unde este linia dintre obsesie și devotament?
Dedicarea și devotamentul unora pentru animalele de companie sunt considerate de unii drept „obsesii.” Acesta pare a fi un cuvânt excesiv.
Obsesia are multă încărcătură negativă. Ar fi de preferat pasiune.
Atât timp cât omul are grijă de companionul său să fie sănătos şi să arate bine e ok. Dar dacă animalul arată bine şi omul e slăbit şi bolnav? Aici e o problemă.
Dumnezeu a trimis fiinţele pe pământ într-o anumită ierarhie. În jurul omul gravitează toate celelalte şi nu invers.
De ce unele personaje se refugiază la maturitate în grija câinilor străzii?
Fără a se bucura de afecţiunea umană, multe femei (bărbaţi, mai puţin) se refugiază în grija faţă de animale. Lipsite de relaţii sociale sau neînţelese de către ceilalţi, persoanele respective devin depresive. “Căderea” în grijile sporite faţă de câinii de maidan accentuează criza. Dar de aici până la a-ţi suprima viaţa că bietele animale nu sunt îngrijite e chiar un afront adresat dumnezeirii.
