Mario Balotelli, omul care a trimis Germania acasă, a mâhnit-o grav nu numai pe Angela Merkel, ci şi pe toţi microbiştii care credeau cu tărie în finala Germania-Spania, cea mai adevărată, cea mai palpitantă, cea mai demnă de Euro 2012.
După sferturile de finală, la care Angela Merkel a participat cu entuziasm, deşi doar din tribune, spulberând Grecia, urmau Italia şi Spania, trepte simbolice ale unui crescendo ce trebuia să conducă Germania spre gloria de Campioană a Europei, echipa de fotbal triumfând la Kiev şi doamna Cancelar la summitul de la Bruxelles. De la un capăt la celălalt al Europei, Germania pretutindeni şi deasupra tuturor, în toate domeniile, iată marea serbare europeană la care Regele Fotbal ne invitase pe toţi. După sferturi, toţi ştiam asta şi fiecare acceptase în forul său interior invitaţia, pentru că echipa Germaniei inspira cea mai mare încredere prin puternica sa construcţie, prin disciplină, seriozitate şi responsabilitate. O finală în care, după o luptă acerbă între cei mai tari combatanţi, Spania, campioana europeană şi mondială en titre, avea să se încline în faţa Germaniei – aceasta era tot ce ne doream. Ce ne-am fi putut dori mai mult?
Atunci a apărut factorul Balotelli. Intempestiv. Incredibil. Incomprehensibil.
Cel mai mare adevăr al Campionatului European de Fotbal 2012 este că nu Italia a trimis Germania acasă, ci Balotelli. Fără el, Germania ar fi înscris prima şi chiar ar fi mers în pauză cu un 2-0 năucitor pentru italieni. Fără el, chiar dacă se ajungea în prelungiri, tot nemţii câştigau, pentru că au pregătire fizică mai bună şi strategii mai iscusite şi mai bine lucrate. Fără el, chiar dacă se ajungea la loviturile de la 11 m, tot germanii intrau in finală, pentru că psihicul lor este mai solid. Fără el, fără Mario Balotelli…
Nu trebuia să joace. 1) Cu numai o zi înainte spusese că nu va juca pentru că îl jignise iarăşi presa din Italia, prezentându-l caricatural sub forma unei gorile uriaşe căţărate pe Big Ben, aluzie la King Kong şi la faptul că Balotelli joacă în Anglia. 2) Se ştie că Italia nu foloseşte jucători de culoare, acest Balotelli fiind primul negru care îmbracă tricoul Squadrei Azzura. În mod normal, Balotelli nu trebuia să joace.
Dar cine este omul care a trimis acasă Germania?
Etnic, Balotelli este ganez, dar s-a născut în Italia, unde mama sa l-a abandonat după naştere. Primii doi ani din viaţă i-a petrecut în spitalul unde a fost abandonat şi unde a fost operat pentru o malformaţie a abdomenului. Înainte de trei ani, a fost adoptat de „doi îngeri”, cum îi numeşte el pe cei doi Balotelli, o familie de italieni evrei. Învăţătoarea sa îşi aminteşte de el ca de cel mai imposibil elev din întreaga ei carieră, precizând că micul Mario avea mari probleme de identitate. Necazurile sale cu poliţia, poznele, amenzile etc. sunt isprăvi care îi fac pe unii să spună ca Mario ar fi nebun, ceea ce nici el nu dezminte cu toată convingerea. Şi, deocamdată, Mario Balotelli este mic, nu are decât 22 de ani. Negru, abandonat la naştere, asistat social, adoptat de un cuplu de evrei italieni, foarte tânăr şi foarte zurbagiu, băiatul marcat psihic de probleme identitare şi de lupta lui îndârjită contra jignirilor rasiale zilnice este omul care a trimis Germania acasă.
Europa a primit un mesaj deosebit de important: Factorul Balotelli există! Nu este pentru prima dată când îl primeşte.
Dar România?
Fără să intenţioneze câtuşi de puţin, Balotelli are un mesaj foarte important pentru România.
Întrebat de ce nu se bucură după fiecare gol marcat, Balotelli a răspuns că meseria sa de fotbalist este să introducă mingea în poartă, aşa cum meseria poştaşului este să introducă scrisorile în cutia poştală. Ce, poştaşul sare în sus de bucurie la fiecare scrisoare pe care o pune în cutia poştală?
Această modestie şi această demnitate în asumarea profesiei, fie ea şi de vedetă sportivă, lipseşte total în România, unde se cultivă o concepţie ciudată, comunistă.
În România, ţi se acreşte de „copiii care şi-au sacrificat copilăria pentru a reprezenta România cu cinste” la marile competiţii. Dacă au succes, România le datorează premii băneşti considerabile, diplome universitare fără muncă, sinecuri şi avantaje de tot felul, la nesfârşit; toată viaţa lor România le este datoare pentru că „au reprezentat-o cu cinste”.
Este timpul să terminăm cu braşoavele comuniste naţionaliste, de pe urma cărora mulţi şmecheri au făcut averi grase!
Nu, dragii noştri campioni, nu. Voi nu ne reprezentaţi pe noi. Voi vă reprezentaţi pe voi înşivă şi atât. Alte meserii nu aveţi, deci, nu faceţi decât meseria pe care aţi învăţat-o. România nu vă datorează nimic, dimpotrivă voi datoraţi enorm României, care a suportat şi suportă cheltuieli enorme pe care, de fapt, ar trebui să le suportaţi voi. Plata celor mai buni antrenori şi profesori, banii pentru săli şi terenuri de sport, pentru echipamente sportive, aparate, tratamente, deplasări şi participare la competiţii, stagii de pregătire în străinătate, cantonamente etc. etc., toate acestea sunt suportate de la buget, când sunt cheltuielile voastre PERSONALE. Nu vă vine să credeţi? Aflaţi că, în Franţa, marea campioană de patinaj artistic Surya Bonaly, deşi era adoptată de o familie avută, organiza chetă naţională pentru a se putea prezenta la Jocurile Olimpice.
De ce să suporte România aceste cheltuieli enorme, iar apoi să rămână datoare acestor „minunaţi sportivi” şi găştilor nesătule care îi înconjură? Adică pentru „minunaţii sportivi” sunt bani „fără număr, fără număr”, în vreme ce la şcolile de la ţară copilaşii mor înecaţi în fosele septice?
Nu, dragi sportivi, dragi muzicieni, dragi artişti plastici, dragi filozofi, dragi doctoranzi, nu! Nu mai reprezentaţi România, ci reprezentaţi-vă pe voi înşivă! Nu vă mai sacrificaţi tinereţile şi copilăria pentru ţară, ci alegeţi-vă altă meserie şi finanţaţi-vă singuri! Luaţi exemplu de la Balotelli!
Pe Constantin Brâncuşi, pe Cioran, pe Enescu, pe Grigorescu, pe Tristan Tzara, pe Gheorghe Zamfir, cine i-a finanţat? Şi oare ei nu reprezintă cu onoare, România?
Dragi sportivi, ia finanţaţi-vă dumneavoastră din propriul buzunar, apoi să vedeţi cum veţi preţui fiecare sfert de oră de antrenament, fiecare zi de cantonament, fiecare competiţie la care mergeţi. Da, se cântă imnul naţional dacă voi luaţi medalie, dar asta este o onoare pentru voi. România vă onorează permiţându-vă să vă prezentaţi sub însemnele ei.
Cred că orice sportiv, indiferent de vârstă, trebuie să aibă un credit pe numele său. Fiecare sumă cheltuită de stat pentru el trebuie contabilizată sub forma unui împrumut cu dobândă zero, în vederea restituirii în rate convenabile. Împrumutul să fie garantat ca orice împrumut.
De fapt, prima măsură ar fi ca finanţarea sportului românesc să se facă nu de la buget, ci prin bănci. Să nu mai fie problema statului, ci un serviciu oferit de unele bănci, dacă vor.
Poliţia engleză l-a întrebat pe Balotelli de ce umblă cu sume foarte mari de bani asupra sa. Balotelli a răspuns: „Pentru că sunt bogat!”.
A venit timpul să îi ia exemplul şi România şi „minunaţii noştri sportivi”.
Ruxandra Paul este doctorand şi bursieră a Departamentului de Ştiinţe Politice la Universitatea Harvard.
