Când erau în opoziţie, strategii USL au folosit tot felul de actori, istorici şi cântăreţi agreaţi de familia Voiculescu, pe care i-au plimbat în neştire prin studiourile Antenelor pentru a convinge masele că liberalii, conservatorii şi social-democraţii care se pregăteau să preia puterea aveau priză mare şi la artiştii poporului.
Evident, în buna tradiţie a casei Voiculescu, respectivii invitaţi de circumstanţă nu şi-au şlefuit notorietatea pe gratis, ci au fost puşi la toate treburile – de la urlatul bufonic la pedelişti, imitând tonul lui Gâdea sau Grecu, la plânsul în direct din cauza ajustărilor de cheltuieli publice executate de Guvernul Boc.
Gospodăria Antenei 3 şi a USL din ultimii ani a fost una mare şi cu nenumărate unghere în care trebuia îndesată mizeria retorică.
Însă când a preluat guvernarea, actuala putere a trecut din secunda doi la destructurarea celei mai percutante reţele de promovare a culturii româneşti în străinătate, Institutul Cultural Român.
De remarcat că o stranie coincidenţă a aşezat lucrurile astfel încât acum, în nefasta lună în care ar trebui să ne amintim de toate abuzurile fesenismului, Guvernul Ponta să retranscrie cu cernelurile „avansate”, de secol XXI, celebrul slogan „Moarte intelectualilor!”.
Căci, prin mazilirile vizate la ICR, asta fac şi asta transmit de câteva zile partenerii lui Dan Voiculescu – Victor Ponta, socrul său, Ilie Sârbu, Crin Antonescu şi ministrul Culturii, Mircea Diaconu – chiar dacă distinşii demnitari induc lumea în eroare şi vând gogoaşa străvezie că nu ar atenta la binele culturii, ci doar îi duc la eşafodul ritualic pe „intelectualii lui Băsescu”.
Sau, vorba lui Puiu Haşotti, care în timp ce lansa fumigena privind lipsa de transparenţă a cheltuielilor ICR, deşi bănuiesc că nu este domnia sa cel mai puţin informat cu privire la rapoartele anuale ale Institutului, garanta opiniei publice că noua putere doar deschide ICR „spre instituţiile de cultură legitime”.
Pentru că trăim în România, ne-am obişnuit în ultimii 20 de ani ca noul venit la putere să facă tabula rasa cu tot, să remodeleze instituţiile, de la cea mai mică la cea mai mare, şi să-şi planteze oamenii de paie în funcţiile-cheie, vacantate prin procedeul tăvălugului.
Era, deci, previzibil ca asta să se întâmple şi cu Institutul Cultural Român, aşa cum se întâmplă peste tot în ţară, pentru că în politica românească funcţiile publice se împart în continuare pe şerveţel, iar politicienii dezvoltă sensibilitate doar faţă de calculul meschin, nicidecum faţă de performanţă.
Aşadar, chiar dacă pe lângă toate celelalte particularităţi, ICR are şi o miză simbolică pentru liderii actualei puteri, asediul la care este supusă instituţia nu este o excepţie, ci parte a unei reguli.
Doar că, în acest caz particular, guvernanţii au reuşit să trezească „demonii” într-o măsură mai mare decât şi-ar fi imaginat.
Calitatea şi anvergura reacţiei de până acum, aşa cum s-a coagulat ea în societatea civilă şi în mediul intelectual şi cultural, ar putea face misiunea puterii, în dosarul ICR, mult mai dificilă de aici înainte.
În ţară, de pildă, oamenii s-ar putea trezi din amorţeală şi, pornind de la răul evident pe care îl face ingerinţa politică performanţelor Institutului Cultural Român, cetăţenii vor putea face mai uşor legătura între randamentul instituţiei publice, în general, şi supunerea ei politică, plus lipsa de transparenţă.
Din afara ţării, apoi, este de aşteptat ca semnalele de îngrijorare să nu fie nici puţine, nici lipsite de substanţă, dată fiind anvergura internaţională a ICR-ului.
Evident, este nevoie ca presiunile asupra premierului Ponta să continue, eventual să se înteţească, în următoarea perioadă.
