Civilizaţia dacică stârneşte pasiuni şi dezbateri aprinse. În general, discuţiile despre moştenirea dacilor sunt purtate între două extreme: cei care neagă orice valoare a acestei moşteniri şi cei care consideră că civilizaţia dacilor ar fi fost cea mai înaltă de pe planetă.
Uneori, aceste discuţii generează teorii ridicole, care nu produc decât amuzament celor care sunt interesaţi cu adevărat de istorie. Însă, dincolo de aceste discuţii, rămân faptele. Şase dintre cele mai importante fortificaţii ale dacilor au fost incluse în patrimoniul mondial al umanităţii. UNESCO a certificat valoarea lor deosebită. În acest episod dedicat monumentelor şi valorilor din România înscrise pe lista UNESCO puteţi descoperi informaţii interesante despre aceste cetăţi.
Costești – Cetățuie Prima reședință regală a Daciei
Una dintre cele mai importante cetăţi din istoria regatului dac este cea de la Costeşti – Cetăţuie. Unii istorici cred că aici s-ar fi aflat prima reşedinţă regală a dacilor. Fortificaţia este ridicată pe Apa Grădiştei. Platoul superior al dealului pe care este clădită fortificaţia are altitudinea de 514 metri. Sistemul defensiv cuprindea mai multe elemente.
În exterior, exista un val de pământ, care proteja atât platoul dealului, cât şi terasele superioare ale acestuia. Valul are o bază lată de 6-8 metri, iar înălţimea actuală a valului de pământ este de 2-2,5 metri. În Antichitate, în acest val de pământ erau înfipţi stâlpi groşi de lemn, legaţi între ei cu împletituri de nuiele, lipite cu lut, care formau o palisadă în spatele căreia se puteau adăposti apărătorii. Valul de pământ nu se încheia circular, ci exista o intrare în formă de cleşte, care expunea flancurile atacatorilor.
De asemenea, drumul de acces spre cetate era protejat de un bastion puternic.
În spatele valului de pământ exista un zid de piatră, care nu înconjura complet platoul superior al dealului, ci doar pantele mai line, propice atacurilor asediatorilor. Zidurile au fost ridicate prin tehnica murus dacicus. Acest zid de piatră era inspirat de construcţiile contemporane din lumea elenistică. Zidul avea o înălţime de 3-4 metri şi o grosime de 3 metri. Pe coama zidului erau aşezate trunchiuri de copac, despicate în lung şi orientate spre exterior, pentru a permite scurgerea apei şi pentru a îngreuna atacurile asediatorilor. Aceste trunchiuri erau acoperite cu pământ bătut, pentru a preveni incendierea lor.
Din loc în loc, zidul era întărit cu bastioane, al căror parter servea drept depozit de provizii şi de arme, iar etajul era folosit drept locuinţă pentru nobili, dar şi drept platformă de luptă. În zona cea mai expusă, zidul de piatră era continuat de un turn puternic de apărare.
În spatele zidului existau platforme de luptă, sprijinite pe blocuri de calcar. După aceste sisteme de apărare mai exista o poartă întărită, care bloca accesul spre o pantă dificilă ce ducea spre platoul superior. Acesta era protejat de un ultim sistem de apărare, o palisadă dublă din lemn, care proteja şi cele două turnuri-locuinţă, dintre care unul, spre care ducea o scară monumentală, a fost utilizat pe post de reşedinţă regală. Sistemul defensiv era întărit de două fortificaţii exterioare, precum cea de pe Dealul Cetăţuia Înaltă sau turnul de apărare de pe Înălţimea Ciocuţa.
Cetatea dacică a fost cucerită în urma celui de-al doilea război dacic, în anul 106, când a fost distrusă definitiv.
Sarmisegetuza – Centrul spiritual al dacilor
Una dintre cele mai spectaculoase aşezări antice de pe teritoriul României este capitala regatului Dacia, Sarmisegetuza Regia sau Sarmisegetuza Basileion. Sarmisegetuza a fost, probabil, reşedinţa tragicului rege Decebal, care a fost ucis ori s-a sinucis după ce a fost înfrânt de către romani. Iar Sarmisegetuza a fost cucerită abia după un asediu îndelungat, în urma invaziilor romane din anii 101-102 şi 105-106, după ce asediatorii au reuşit să distrugă sistemul de conducte care alimenta cu apă garnizoana ce apăra cetatea.
La Sarmisegetuza se afla centrul politic, militar şi religios al regatului dac. Cetatea este situată pe vârful unei stânci cu altitudinea de 1.200 metri. Fortăreaţa de la Sarmisegetuza era, de fapt, un patrulater construit din blocuri masive de piatră, ansamblate după modelul murus dacicus. Concret, zidul cetăţii era format din două ziduri paralele din piatră masivă, între care era aşezată o umplutură din lut şi din pietriş. Cele două ziduri erau legate prin intermediul unor bârne de stejar, ale căror capete erau sculptate în formă de coadă de rândunică. Uneori, capetele bârnelor erau întărite cu plumb. Incinta fortificată îngloba cinci terase suprapuse, cu o suprafaţă de 30.000 de metri pătraţi. Zidul cetăţii avea o grosime de trei metri şi o înălţime de 4-5 metri. Spre vest de incinta fortificată se întindea o mare aşezare civilă, care era capitala regatului dac. Suprafaţa acestei aşezări civile este de aproximativ trei kilometri pătraţi. Acolo se aflau locuinţe civile, ateliere de meşteşugari, magazii, bazine, dar şi rezervoare cu apă. În partea cealaltă a aşezării civile, la o distanţă de aproximativ 100 de metri de cetatea dacică, se află un complex de cult. Cel mai remarcabil sanctuar are forma unui soare confecţionat din andezit. Sanctuarul era utilizat pentru adorarea zeilor dacilor. Apogeul dezvoltării Sarmisegetuzei a fost atins în timpul regelui Decebal, care avea să fie înfrânt definitiv de către romani în anul 106.
Drumul spre Sarmisegetuza era păzit de numeroase cetăţi şi turnuri, iar cetatea avea un aspect grandios. Pe o lungime de aproape şase kilometri, versantul de sud al Muntelui Grădiştea era tăiat în mai multe terase succesive, pe care erau ridicate numeroase clădiri din piatră şi din lemn. Capitala era deservită de o reţea foarte bună de drumuri, conducte de apă şi canale de drenaj, semn al gradului înalt de civilizaţie materială atins de daci. Ca o curiozitate, arheologii au descoperit un imens decantor pentru apă din lemn de brad, cu o capacitate de 3.000 de litri.
După cucerirea romană, în cetatea dacică a fost instalat un detaşament de tip vexilatio din Legiunea a IV-a Flavia Felix, care a supravegheat demantelarea fortificaţiei şi distrugerea aşezării civile.
Căpâlna. Secretele cetății
Cetatea de la Căpâlna a fost ridicată în vremea regelui Burebista. Ea avea formă ovală. Grosimea zidurilor este de aproximativ trei metri, iar lungimea totală a incintei era de aproximativ 270 de metri liniari. Accesul în interiorul fortificaţiei era posibil printr-un turn de veghe, cu latura de aproximativ 10 metri, care avea rolul de a proteja poarta de acces. Până la înălţimea de aproximativ 1,7 metri, acest turn este construit după tehnica murus dacicus. El a fost parţial distrus, apoi reconstruit, înainte de anul 106, când turnul a fost refăcut din cărămizi slab arse.
Fortificaţia a fost ridicată pe o culme de deal, la altitudinea de 610 metri, iar poziţia sa strategică domină Valea Sebeşului. Zidurile de incintă au fost refăcute în grabă în preajma războiului daco-roman din 105-106. Tot atunci au fost create şi alte elemente de fortificare, printre care un şanţ exterior de apărare, dar şi două valuri de pământ cu un şanţ interior, care aveau rolul de a opri primele asalturi. Fortificaţia a fost cucerită şi incendiată de către romani în anul 106.
Piatra Roșie – Cisternă de apă săpată în stâncă
Piatra Roşie este o fortificaţie care cuprinde două incinte, unite între ele. Cea mai veche a fost ridicată pe vremea regelui Burebista, pentru a stăvili năvala celţilor, iar cea de-a doua incintă a fost adăugată pe vremea regelui Decebal.
Cele două incinte înglobează o suprafaţă de aproximativ 1,2 hectare. Prima incintă este ridicată pe un vârf stâncos, cu altitudinea de 832 metri. Vârful este înconjurat din trei părţi de prăpăstii inaccesibile. Accesul este posibil doar dinspre est. Incinta veche are forma unui patrulater, cu laturile de 102×45 de metri. Cetatea are zidurile ridicate după tehnica murus dacicus. Există patru turnuri de colţ, plus un al cincilea, care veghea poarta de acces.
Aici, soldaţii daci au săpat o cisternă în piatră, pentru că nu exista o sursă proprie de apă. Dealul pe care este ridicată Cetatea Piatra Roşie este străbătut de un drum pavat, în trepte. Acest drum era străjuit de trei turnuri de apărare, care făceau dificil accesul atacatorilor.
În contextul ostilităţilor cu Imperiul Roman, a fost construită o a doua incintă fortificată, unită cu prima, în partea de est. Cea de-a doua incintă avea ziduri de pământ şi piatră, groase de 1,5-2 metri. Acestea înglobau atât cele trei turnuri de strajă pentru drumul pavat, cât şi o serie de terase locuite. Cea de-a doua incintă avea şi o palisadă. În apropierea fortificaţiei se aflau şi două sanctuare. În anul 106, fortificaţia a fost cucerită şi distrusă de romani.
Bănița – Reduta dacilor
Cetatea dacică din Băniţa are o configuraţie cu totul aparte. Cetatea valorifică unul dintre cele mai importante puncte care domină Valea Jiului. Este ridicată pe o stâncă izolată, cu pante foarte abrupte. Accesul spre platoul superior este posibil doar prin latura dinspre nord. Drumul de acces a fost barat printr-un val de pământ şi de piatră, ridicat în perioada regelui Burebista, care a fost înlocuit cu un zid de piatră, în timpul regelui Decebal. Acest zid străbătea de la un capăt la altul panta care permitea accesul spre fortificaţie. Ascensiunea era posibilă doar printr-o poartă monumentală, bine întărită. După acest zid de piatră exista o incintă înconjurată de murus dacicus.
Zidurile cetăţii sunt mai subţiri decât cele ale altor fortificaţii dacice, de doar aproximativ doi metri. Cetatea este dominată de o terasă dreptunghiulară, cu laturile de 38×20 metri, pe care se înalţă un turn-locuinţă, reşedinţa unuia dintre aristocraţii cu rosturi militare. Turnul domina împrejurimile şi permitea observarea oricărei armate duşmane care se apropia de Cetatea Băniţa. Spaţiul de locuire şi apărare este reprezentat de trei terase succesive, înşirate pe axa est-vest. În zona nord-vest a fost amenajată, în perioada regelui Decebal, o platformă de luptă în stil roman. De asemenea, drumul de acces era barat de un turn de apărare.
Costești – Blidaru, Cea mai puternică fortificație a Daciei
Cetatea a fost ridicată în două etape succesive, în timpul regilor Burebista şi Decebal. Pe dealul cu altitudinea de 705 metri a fost ridicat mai întâi un turn-locuinţă, de către unul dintre aristocraţii locali, înainte de domnia regelui Burebista. Acest rege a domnit între 82 şi 44 î.Ch.
În perioada confruntărilor cu celţii, el a ridicat la Costeşti-Blidaru o cetate trapezoidală, întărită cu câte un turn de apărare la fiecare colţ. Intrarea în cetate avea loc printr-unul dintre aceste turnuri. Arhitectura era de tip elenistic, deşi tehnica de construcţie este după metoda murus dacicus.
Cetatea de la Blidaru a fost întărită de regele Decebal, în timpul confruntărilor dintre Dacia şi Imperiul Roman. El a construit o a doua incintă a Cetăţii Blidaru, unită de prima incintă printr-un zid comun. Cea de-a doua incintă are formă pentagonală şi este întărită de alte două turnuri de apărare. Arhitectura fortificaţiei este de tip roman. De-a lungul zidurilor au fost construite platforme de piatră. Cele două incinte includeau un spaţiu de 6.000 de metri pătraţi.
În exteriorul cetăţii a fost amenajat un spaţiu de stocare a apei, în condiţiile în care fortificaţia nu dispune de propria sursă de apă. Această cisternă avea o capacitate de aproximativ 200 de metri cubi. Înălţimea zidurilor cetăţii dacice depăşea 5 metri. Sistemul defensiv al fortificaţiilor mai cuprindea o reţea densă de turnuri de veghe şi de apărare, care aveau rolul de a observa din timp un eventual atac duşman şi, de asemenea, de a încetini înaintarea atacatorilor. În exteriorul cetăţii se aflau sanctuare în aer liber.
Cetatea de la Costeşti-Blidaru a fost cucerită şi distrusă cu prilejul ultimului război daco-roman, din 105-106.
