Cât de lejer a acceptat Victor Ponta recomandarea FMI ca salariile bugetarilor să nu fie reîntregite în totalitate anul acesta! Şi că sumele oprite ilegal pensionarilor trebuie înapoiate în 16 tranşe, nu dintr-o dată, aşa cum promisese iniţial liderul PSD. Nu doar naivii care luaseră de bune declaraţiile sale belicoase împotriva dictaturii „Finanţei Mondiale” au fost surprinşi de docilitatea noului premier, ci şi adversarii săi. Până şi ei au crezut că micul „Che de România” va avea măcar o replică băţoasă atunci când Fondul îi va reteza promisiunile fără acoperire în Trezorerie.
Cu toate acestea, supuşenia lui Ponta în faţa FMI este înşelătoare. Tace şi înghite pentru că nu vrea să rişte nimic. Nici un scandal, nici o criză de încredere din partea pieţelor, care să pericliteze stabilitatea macroeconomică a ţării, şi aşa fragilă. Ştie că trebuie să fie prudent până când victoria USL va fi confirmată în alegeri, iar PSD bine înfipt la putere. În plus, are marele avantaj că procentele partidelor care îl susţin sunt suficient de solide pentru a nu avea nevoie nici măcar de gesturi populiste.
Majoritatea din Parlament şi avansul în sondaje îi permit să conducă fără mişcări bruşte. Îndemnul său către ziarişti de a adresa doar ministrului de Finanţe întrebările privind dialogul cu FMI demonstrează că înţelege riscurile de imagine asociate negocierilor cu principalul creditor al României şi dreptului de veto pe care acesta îl deţine faţă de cheltuielile pe care le angajează statul. Şi face tot posibilul să se ţină departe de ele.
Dar ce se va întâmpla după alegeri? Va mai înghiţi Ponta pe nemestecate deciziile FMI, ale Băncii Mondiale sau ale Comisiei Europene? Sau le va ignora, urmând doctrina formulată deja de Adrian Năstase: „România nu mai este un stat care aşteaptă la porţile Uniunii Europene. (…) Avem un alt statut, care ne permite afirmarea şi apărarea patriotismului economic…”? Va pune în aplicare sfatul lui Iliescu: „Guvernul României nu trebuie să mai admită funcţionarilor organismelor internaţionale să se mai substituie Guvernului”?
Va alege calea „patriotismului” economic? Nu se va mai sfii nici el să îi spună pe şleau naţionalism, cum a făcut-o deja partenerul său, Crin Antonescu? Şi, dacă da, ce va însemna asta concret? Vom bloca privatizările? Le vom face doar cu investitori români? Dispun întreprinzătorii noştri de resurse pentru a injecta în economie capitalul necesar dezvoltării? Iar, dacă nu, care este soluţia? Îşi permite România să se decupleze din agrenajul economic pe care îl presupun parteneriatele european şi nord-atlantic?
Răspunsul la toate aceste întrebări fundamentale pentru viitorul ţării depinde şi de rezultatul unui război din ce în ce mai dur între două centre de putere care au viziuni complet opuse asupra tipului de relaţie pe care România ar trebui să-l aibă cu străinătatea, în general, şi cu marile puteri occidentale, în special. Uşor simplist, le vom numi nucleul naţionalist şi nucleul strategic. Conflictul dintre ele nu este nou şi nu este unul în alb şi negru. Cu toate acestea, nuanţele de gri care le separă sunt esenţiale.
El a devenit şi mai vizibil în urmă cu o lună, când Victor Ponta a declarat că „mandatul Guvernului Ungureanu este un mandat care nu are legătură nici cu interesele României (…), ci are legătură cu interese externe României”. Pentru că afirmaţia îl viza direct pe Mihai Răzvan Ungureanu, nu doar premier în funcţie, ci şi fost şef al Serviciului de Informaţii Externe, ea a echivalat cu o acuzaţie de înaltă trădare. Iar fostul procuror Ponta ştia exact cât de greu cântăreşte.
Resorturile conflictului evidenţiat de această declaraţie de război, rostită la doar o lună după ce îi făcuse ochi dulci fostului premier, la învestirea în Parlament, au o dublă natură – economică şi politică.
Cea economică fusese pusă pe tapet cu scurt timp în urmă, cu subiect şi predicat, tot de Victor Ponta – „vânzarea rezervei naţionale de cupru, una dintre cele mai mari rezerve din Europa, către o companie a cărei origine numai SIE o cunoaşte cu adevărat (…); au fost trei acţiuni consecutive (Cupru Min, Transelectrica, Chevron – n.m.) făcute într-un mod conspirativ, într-un mod care este specific unui şef de servicii de informaţii”. Pe scurt, nucleul naţionalist era nemulţumit deoarece presupunea că nucleul strategic urma să câştige bani frumoşi din trei operaţiuni comerciale, fără ca el să primească măcar o parte.
Natura politică a disputei a fost dezvăluită, tot cam în aceeaşi perioadă, de Adrian Năstase: „Nu pot fi date resursele vitale ale României doar pentru a cumpăra voturi cu mâna de arginţi primită în schimbul acestora”. Mai concret, în viziunea fostului şef al PSD, privatizările pe care le gestionau adversarii nu doar că le-ar fi adus bani, dar le dădeau şi o şansă de a rămâne în continuare la putere. Şi de a condamna încă o dată PSD-ul la ani grei de opoziţie, iar pe el, personal, la ani grei de puşcărie.
„Patriotismul economic” pe care îl invoca Adrian Năstase şi „naţionalismul” lui Crin Antonescu nu erau, de fapt, la vremea respectivă, nimic mai mult decât strigăte de frustrare după banii şi voturile despre care ei bănuiau că urmau să intre în conturile puterii.
Deocamdată, conflictul dintre tabere a fost tranşat prin debarcarea lui Ungureanu. Acum, Ponta, Năstase, Antonescu şi Voiculescu sunt la putere, deci vor putea ei să vândă tot ce doresc şi să primească dividendele, financiare şi politice. Cum s-a întâmplat în perioada 2000-2004, când Adrian Năstase, noul promotor al „patriotismului economic”, a dat Sidex şi Petrom pe mai nimic.
Problema fundamentală nu este însă rezolvată. Pentru că, dincolo de ipocrizia conjuncturală care a răzbătut din acuzaţiile aduse lui Ungureanu, PSD şi, mai nou, PNL, ca urmare a influenţei lui Dan Voiculescu asupra lui Crin Antonescu, chiar au o viziune diferită asupra modului în care economia României ar trebui să evolueze. Iar această viziune, pe care am văzut-o pusă în practică în anii în care PSD a fost la putere, se află în contradicţie flagrantă cu modelul de dezvoltare care ar putea să ne facă la un moment dat să contăm în Europa şi în lume.
Contradicţia are la bază incompatibilitatea dintre imperativele de bun-simţ ale dezvoltării capitaliste autentice – infuzie masivă de capital, management performant, transfer de know-how, profesionalizarea angajaţilor, responsabilitate socială şi ce se ascunde în spatele vechii formule folosite de Ion Iliescu, readusă în actualitate într-un interviu difuzat vineri seară – privatizare şi dezvoltare prin „încurajarea întreprinzătorilor proprii”.
Dacă Ion Iliescu şi Adrian Năstase ar fi demonstrat în lungii ani de domnie netulburată că prin „întreprinzători proprii” înţeleg românii harnici care au pus pe picioare singuri, fără bani sifonaţi de la stat, afaceri oneste, de succes, unele chiar suficient de mari pentru a trece graniţele, nimeni nu ar fi putut să-i suspecteze de vreun gând ascuns. Dar când toată domnia lor a fost marcată doar de încurajarea speciei „Voiculescu” de „întreprinzători proprii” este mai mult decât evident de ce viitorul arată sumbru.
Petrom şi Sidex nu au fost privatizate cu inima uşoară de către Guvernul Năstase. A fost parte din preţul angajat de Executivul de la acea vreme şi plătit de fiecare dintre noi pentru ca anumiţi europeni să accepte, spre ruşinea lor şi norocul nostru, intrarea în UE a unei ţări conduse de o administraţie coruptă până în măduva oaselor. Fără acest context, PSD ar fi păstrat bucuros şi Petrom, şi Sidex în stadiul în care s-au aflat mai bine de zece ani, de companii zombie, nici vii, nici moarte, din care să se hrănească la nesfârşit mafia de partid şi de stat.
Culmea este că exact aceste privatizări ruşinoase sunt cele mai bune contraargumente la teza „patriotismului economic”. Ar fi putut ajunge Petrom, în special, dar şi Sidex la performanţele de după privatizare dacă Năstase le-ar fi măritat cu nişte „întreprinzători proprii”? Nu. Lăsând la o parte că nici un capitalist autohton, oricât de bine intenţionat, nu ar fi reuşit niciodată să extragă din companii toate firmele-căpuşă, susţinute la vremea aceea de filiere conduse inclusiv de şefii din serviciile secrete, câţi oameni de afaceri avem care să dispună de sumele colosale şi de expertiza necesară pentru a prelua astfel de coloşi industriali şi de a-i pune pe picioare într-un timp rezonabil? Având în vedere că vorbim de miliarde de euro, nici unul. Ar fi fost mai bine să lăsăm Petrom şi Sidex în continuare neprivatizate, la mâna micilor „întreprinzători proprii” care luau marfă de milioane de dolari şi uitau să o plătească, deoarece încă nu exista un român suficient de bogat pentru a le lua? Nu.
În proporţii mai mari sau mai mici, toate companiile de stat care ar fi trebuit privatizate parţial sau total prin acordul cu FMI sunt în aceeaşi situaţie ca şi Petrom şi Sidex în urmă cu zece ani. Şi Oltchim, Transgaz, Poşta Română, Romgaz, Electro Serv, Tarom, Hidroelectrica, Electricaserv, Nuclearelectrica, Electrica Furnizare, CFR Marfă, Tarom au fost căpuşate de firme conectate, pe rând sau simultan, la toate marile partide. Inclusiv la cele ce au revenit recent la putere. Chiar dacă are o vârstă, nu pierderea memoriei l-a făcut pe Ion Iliescu să înfiereze „băieţii deştepţi din energie”, dar să omită a spune că primele contracte au fost semnate când el era preşedinte, iar Năstase premier.
Când programul PSD prevede continuarea procesului de privatizare „mai ales acolo unde şi atunci când privatizarea aduce responsabilitate şi chibzuinţă”, când Năstase aminteşte că nu mai suntem „un stat care aşteaptă la porţile Uniunii Europene”, iar Iliescu îi împinge din nou în faţă pe „întreprinzătorii proprii”, ce ni se spune de fapt este că noua putere nu simte că ar mai avea vreo obligaţie faţă de „străinătate” pentru a ceda controlul asupra companiilor de stat ale căror pierderi nu reprezintă altceva decât bani transferaţi în buzunare private şi care în final sunt plătite de fiecare dintre noi.
Senzaţia de eliberare pe care USL o încearcă faţă de „colonialiştii” occidentali s-ar putea să fie însă doar o himeră. Pentru simplul motiv că România nu este independentă economic. Consumăm mai mult decât producem. Iar diferenţa nu o achită specia „Voiculescu”, ci „colonialiştii”. Iar a împinge la limită negarea acestei realităţi s-ar putea să-i aducă în situaţia de a reedita experienţa anului 1996. Atunci când Iliescu şi ai săi, deşi controlau total jocul politic, au fost obligaţi să cedeze puterea deoarece aduseseră România în pragul falimentului şi nimeni nu vroia să ne mai împrumute.
