La 8 ani, Nicoleta a avut o moarte hidoasă, în chinuri de neimaginat, înecată în scârna din infecta latrină a şcolii. Căci la şcoală o trimiseseră părinţii.
Cazul de la Viişoara – Dâmboviţa nu este nici pe departe izolat. O amică din ţară mi-a trimis o listă cu alte cazuri cutremurătoare, precizând că numai pe parcursul unei singure zile (luni, 12 martie 2012) televiziunile au prezentat toate aceste nenorociri, alături de tragedia Nicoletei:
O fetiţă de 13 ani a ars o dată cu casa, încercând să-şi salveze fratele mai mic (judeţul Mureş).
În Caraş-Severin, o fetiţă de 13 ani era violată de tatăl vitreg, în timp ce mama filma scenele, pentru a le posta pe internet.
La Timişoara, un bebeluş (6 luni) a fost internat la spital la ora 2 noaptea, cu fracturi ale membrelor, în urma bătăii primite de la tatăl său.
Un alt bebeluş (o fetiţă de 2 luni) a fost internat la Arad în stare foarte gravă, dar, din fericire, nu suferise agresiuni şi nici bolnav nu era, ci doar nu i se dădea de mâncare…
Cumplitul bilanţ al unei zile este repede dat uitării, pentru că fiecare nouă zi vine cu grozăviile ei.
În România copiii sunt abuzaţi, abandonaţi, torturaţi, violaţi, traficaţi, ucişi, umiliţi, terorizaţi. Nu se face niciodată gaură în cer, oricât de înfiorătoare ar fi faptele: prunci nou-născuţi care ard în incubatoare, orfani torturaţi şi ucişi de asistenţi maternali, omoruri odioase şi accidente cumplite, copii care dispar, minori obligaţi să cerşească sau să se prostitueze. În România, copila violată de medicul curant sau de profesorul de la clasa ei este întotdeauna vinovată.
Violenţa domestică şi violenţa în şcoală ating cote înspăimântătoare. Femeile şi familia sunt din ce în ce mai desconsiderate. Subfinanţarea şi proasta gestiune din sistemele de educaţie şi sănătate se asociază cu incompetenţa, impostura, nepăsarea şi cinismul, făcând multe, prea multe victime printre minori. Dar, mai mult ca orice, sărăcia şi corupţia generalizate anihilează pornirile generoase şi speranţa.
Cazul Nicoletei Alexandra din Viişoara nu are, în fond, nimic deosebit, el înscriindu-se pe coordonatele cu care ne-am obişnuit. De la bun început observăm că nu există vinovaţi sau că, dacă există, se merge spre muşamalizare. Doamna directoare nu a arătat nici o remuşcare, pozând în victimă: şi-a pierdut funcţia fără să fie vinovată, nu?
Detaliile anchetelor, atât cât au fost date publicităţii, sunt incredibile. Acea latrină odioasă a fost proiectată de un arhitect! Hârţogăraia cu care se acoperă cei responsabili înseamnă tot felul de avize, aprobări, semnături, ştampile etc. Şi, desigur, bani, mulţi bani. Oare cât a costat în total?
Pe de altă parte, directoarea-învăţătoare a declarat că nu i-a putut supraveghea pe elevi pe toată durata recreaţiei mari întrucât a trebuit să se ocupe de înscrierile prin sistemul informatizat pentru clasa pregătitoare. Mă poate lămuri cineva la ce sunt necesare aceste maiestuoase fiţe online pentru a înscrie copiii la şcoala generală din Viişoara, judeţul Dâmboviţa? Nu avem canalizare şi apă curentă în şcoală, dar e musai să facem înscriere online pentru clasa pregătitoare.
Se vede şi de această dată prăpastia uriaşă între realităţile învăţământului românesc şi aceia care îi conduc destinele. Ministerul şi inspectoratele sunt pline de oameni care nu au mai lucrat demult în sistem, de oameni care nu au lucrat niciodată în sistem şi, mai grav decât orice, de oameni care nu au curiozitatea de a vedea concret, cu ochii lor, ce sistem conduc şi reformează.
În articolele mele am îndemnat aceste persoane să meargă în şcoli pentru a cunoaşte realitatea şi pentru a stabili un dialog cu profesioniştii sistemului, dar nimeni nu s-a grăbit să inspecteze şcolile.
Şi totuşi, cazul Viişoara ar putea fi un pas către speranţă. Soluţia se întrevede în iniţiativa părinţilor. Aceştia au vrut să vadă care este situaţia latrinei de la grădiniţă şi, speriaţi de ce au constatat, au bătut în cuie uşa pentru ca nu cumva să se producă încă o nenorocire.
Speranţa este numai la comu-nităţile locale şi la cei direct interesaţi. Comitetele de părinţi trebuie activate. Mamele, bunicile trebuie să iasă din pasivitate şi să nu aştepte totul de la alţii. Pentru igiena, secu-ritatea şi confortul copiilor, familiile trebuie să se implice, să se organizeze, să acţioneze.
Resursele locale (sponsorizări, fonduri, muncă pentru comunitate) pot face minuni. Comunitatea trebuie să aibă un cuvânt de spus.
Ruxandra Paul este doctorand şi bursieră a Departamentului de Ştiinţe Politice la Universitatea Harvard
