A devenit o regulă de fier a politicii dâm-boviţene ca orice lider de opoziţie aflat la ananghie din cauza tensiunilor în propriul partid să distragă atenţia de la mizeria internă printr-o retorică abrazivă la adresa principalilor adversari politici. Astfel, perorările lui Victor Ponta despre umilinţa la care ar fi supusă România din cauza unui şef de stat „cu un nivel atât de scăzut, profesional şi moral“ au coincis cu momentul plecării a doi parlamentari din partid, printre care Oana Niculescu-Mizil, partenera de viaţă a lui Marian Vanghelie − a cărui loialitate faţă de partid rămâne constant trecută cu vederea de liderul PSD.
Crin Antonescu, deşi susţine că doarme liniştit, se vede confruntat cu un număr crescând de voci critice la adresa sa, în special în rândurile tinerilor activişti care ajung să concluzioneze, pe rând, că prezenţa sa în fruntea partidului poate fi fatală pentru viitorul PNL. Ca atare, Antonescu a decis că este cazul s-o lase momentan mai moale cu „Jos Băsescu!“ şi să-i ia în colimator pe unguri − aflaţi, chipurile, la baza tuturor belelelor ţării. Imperiul mediatic al lui Felix a redescoperit şi el „pericolul maghiar“ o dată cu divizarea UMF Târgu Mureş, respectiv a introducerii facultăţilor cu predare în limba maghiară, oferindu-i lui Antonescu posibilitatea să-şi etaleze retorica explozivă după pofta inimii. Semnalul transmis din studiourile lui Felix a fost cât se poate de clar − o decizie atât de abominabilă trebuie sancţiona-tă numaidecât prin proteste de stradă la Târgu Mureş, după exemplul celor de la Bucureşti. S-ar recomanda o maximă atenţie a CNA în acest caz, dat fiind că nu este vorba de un oraş oarecare, ci de unul încă traumatizat de pe urma celor mai grave confruntări interetnice din istoria recentă a României.
Nu mă pot bucura de partiţia între români şi unguri la UMF Târgu Mureş, dar legislaţia în vigoare pare să fie de partea pe-ten-ţilor maghiari. Motivul pentru care două facultăţi unilingve de medicină ar duce, într-un oraş cu un fond etnic mixt, la o binevenită optimizare a performanţei viitorilor medici a rămas, oricum, abscons. Dar asemenea chestiuni de ordin practic par dincolo de raţionamen-tul politicienilor de toate etniile din România. Mult mai simple rămân detractările despre presupusele provocări ale ungurilor, aroganţa şi izolaţionismul maghiar, tonul fiind, de regulă, dat de un nonardelean − de această dată, tulceanul Crin Antonescu.
În aceeaşi chestiune, Victor Ponta a fost ceva mai nuanţat. A anunţat înfiinţarea unei struc-turi transilvănene a PSD, mai exact resuscitarea unei iniţia-tive mai vechi, de la sfârşitul anilor 1990, când socialiştii au considerat că ar fi recomanda-bil să îşi estompeze într-o oare-care măsură profilul moldoveano-dâmboviţean. Dacă la parlamentarele din noiembrie UDMR nu va mai atinge pragul electoral de 5%, politicienii români vor pierde toţi o ţintă de atac ultracomodă, pe care au vizat-o ori de câte ori au considerat că se impune canalizarea frustrărilor populaţiei într-o direcţie aflată la ani-lumină de propriile neajunsuri şi dureroasa lor lipsă de soluţii viabile.
Este limpede că din oferta PSD lipseşte orice fel de plan de tip „New Deal“, recte de stimulare a creşterii economice − prin urmare, lipsesc şi politicile de redistribuire care ar fi putut evidenţia oarecum formaţiunea faţă de PDL în competiţia electorală, dar care ar fi plasat-o totodată în indezirabilul vizor al comisarului european pentru afaceri economice şi monetare Olli Rehn, precum şi al restului de paznici fiscal-bugetari ai UE. Greva parlamentară a opoziţiei s-a demonstrat, între timp, şi ea un eşec lamentabil. Pe de o parte, nu a reuşit să augmenteze defel atractivitatea USL în ochii electoratului − ba dimpotrivă. Iar pe de alta, opoziţia se află în neplăcuta situaţie de a se întreba cât de puternic va ajunge sancţionată la urne din cauza chiulului pe care şi-l permite pe spinarea plătitorului de taxe român.
USL nu va mai putea miza pe cartea opoziţiei dure, deoarece prea mulţi dintre parlamentarii ei preferă să doarmă în post. Comprehensiunea, acest defect major al opoziţiei, i-a permis lui Emil Boc să se menţină la putere vreme îndelungată − şi va contribui în mod cert şi la perseverenţa şi confienţa în sine a actualului premier. Pe lângă şleahta parlamentarilor care îşi percep mandatul doar ca pe o sinecură, toate partidele dispun de un număr considerabil de membri mai pragmatici şi versaţi, care, în pofida opiniilor complet divergente expuse impetuos la televizor, ştiu prea bine că deosebirile dintre variile partide sunt, de fapt, extrem de mici. În grupul celor din urmă intră oameni politici precum Cătălin Predoiu, Teodor Meleşcanu, Marian Sârbu, Miron Mitrea şi Gabriel Oprea − care ar putea coexista oricând fără probleme în acelaşi partid.
În România, carenţele şcolilor de vedete politice continuă să iasă sistematic la suprafaţă − pseudo-shooting starurile dându-şi, de regulă, singuri în petec prin radicalism. Recent, ghinionul cu pricina a dat şi peste Victor Ponta: abia îl desemnase pe Dan Şova purtător de cuvânt al PSD, cu alte cuvinte vârf de lance în asaltul asupra adversarului politic, când s-a trezit că lancea aruncată este pe de o parte boantă, iar pe de alta zboară fix în direcţia propriului partid. Ca urmare, arogantul personaj cu prejudecăţi suburbane despre Holocaust a trebuit să se retragă temporar în obscuritate, după ce a ţinut morţiş să împărtăşească românilor unele dintre viziunile sale asupra celui de-al doilea război mondial.
Cât timp politicienii vor continua să perceapă studiourile televiziunilor ca pe o extensie a unui birt sătesc, depănând fără discernământ toate inepţiile care le trec prin cap, vor pierde laolaltă cu electoratul, dat fiind că şirul interminabil de gafe şi absurdităţi creşte probabilitatea unui scor electoral mai neconcludent decât cel visat de opoziţie.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000“.
