Unul dintre puţinii regizori de film irakieni care încă mai muncesc, Oday Rasheed, se află la Manhattan pentru premiera filmului său, „Qarantina” („Carantina”). El este autorul filmului minunat din 2005 „Underexposure” („Subexpunere”), care urmăreşte un grup de personaje din Bagdad, după invazia din 2003 a Statelor Unite. Decorul plin de fast în care şi-a plasat acţiunea filmului – numeroase scene au fost filmate la Muzeul de Artă Modernă şi în casele mai multor directori americani de film – nu a reuşit să abată atenţia de la viaţa lui de zi cu zi, care se desfăşoară într-un context violent.
În Bagdad, Rasheed a devenit faimos prin faptul că a încercat să inspire o nouă generaţie de regizori de film şi tineri artişti. „Qarantina” este unul dintre cele patru filme care vorbesc despre Irakul ultimilor 12 ani. Membru al reţelei Najeen (Supravieţuitorii), Rasheed face parte din avangarda tinerilor artişti, scriitori şi regizori a căror muncă certifică angajamentul lor pentru artă, în plină criză. Te înfioară să-l vezi cum se plimbă printr-o sufragerie din New York: purtarea lui este demnă şi tăcută. Are un aer de solemnitate. A trecut prin traume de neimaginat şi se expune la ele în fiecare zi: „Din grupul meu de şapte prieteni, cu care am crescut, cinci sunt morţi”. Unul dintre ei a fost omorât recent, după ce cineva i-a tras un glonţ în cap, în bucătărie.
În unele zile, spune el, „te trezeşti şi deschizi radioul sau televizorul şi sunt deja cinci ştiri cu morţi în atacuri cu bombe”. Asta te face să te simţi un pic claustrofob (claustrofobia devine unul dintre subiectele filmelor sale). Am bănuit că suferă de stres posttraumatic din cauza morţii prietenului său. „Am trecut deja prin asta”, mi-a răspuns zâmbind.
Rasheed împlineşte 40 de ani în curând, iar viaţa lui oglindeşte drama patriei natale: este parte a ceea ce s-a numit „generaţia pierdută” a artiştilor şi intelectualilor irakieni, iar el şi prietenii lui au trăit izolaţi ani de zile din cauza sancţiunilor. Însă îşi aminteşte şi de era Saddam, când nu exista deloc libertate, dar intelectualii aveau loc de manevre, dacă ştiau „să nu se ia de cine nu trebuie”.
În timpul invaziei americane, era într-o perioadă creativă a vieţii lui – scria pentru televi-ziune şi era critic de film, toate astea, încercând să supravieţuiască bombardamentelor, jafurilor şi haosului. Dar a reuşit să-şi păstreze integritatea intelectuală.
Când soldaţii americani au aflat de un regizor care munceşte în Irakul ocupat, Rasheed a fost invitat la o cină formală, într-unul din fostele palate ale lui Saddam, în Zona Verde, unde a fost aşezat la masă alături de oficiali americani şi contractori militari şi i s-a făcut o ofertă pe care nu avea voie să o refuze, dar pe care nimeni n-ar fi vrut să o primească.
Acum, Rasheed se gândeşte la situaţia extremismului religios din ţara lui: descrie o perioadă preinvazie, în care femeile erau emancipate şi munceau, pe când acum femeile poartă văl, „ca să trăiască în pace”. Prietena lui, o tânără actriţă pe nume Zahra Zubaidi, a fost nevoită să părăsească Orientul Mijlociu după ce a interpretat rolul unei femei violate în filmul lui Brian de Palma „Redacted”; a emigrat în New York.
Intimidarea constantă practicată de extremiştii religioşi şi de facţiunile politice este soarta intelectualilor din Irakul zilelor noastre. Şi Rasheed refuză să fie discret: „Asta e ceea ce cred. Nu pot să mint sau să nu răspund la întrebări”, spune el.
Rasheed se află în New York pentru că aici se desfăşoară acţiunea viitorului său film, care „vorbeşte despre influenţa contractorilor americani asupra vieţii irakienilor obişnuiţi, dar şi a americanilor, după invazia din Irak”. „Nu cred că americanii au rămas indiferenţi şi sunt indiferenţi la ceea ce se întâmplă acolo, dar rutina vieţii de zi cu zi nu le lasă timpul sau energia să reflecteze asupra problemelor în perspectivă”, spune el despre Irakul de astăzi.
Rasheed arată că, la fiecare vizionare a filmului său de către americani, oamenii simt nevoia să se scuze înainte să înceapă să-l asocieze pe Rasheed mai degrabă cu funcţia de regizor decât de cetăţean al ţării lui. „Eu nu cer nimic; sunt aici să clarific nişte confuzii, prin intermediul unui film.”
Irakul, răvăşit de război şi zguduit în fiecare zi de violenţă, este considerat unul dintre cei mai mari consumatori de cultură dintre statele arabe. Aşa cum spun irakienii şi intelectualii musulmani din regiune: „Cărţile sunt scrise în Egipt, tipărite în Liban şi citite în Irak”. Aici, noi sperăm că Rasheed şi colegii lui vor continua să construiască o cultură vibrantă şi liberă; aici, noi sperăm că relaţia Statelor Unite şi a oamenilor din alte ţări cu Rasheed va evolua – de la una de ispăşire la una de angajament faţă de munca lui. Faptul că el îşi asumă adevărul său, lucru pe care îl face orice artist, este remarcabil, având în vedere că lucrează într-un mediu în care o parte a procesului de creaţie presupune să rămâi în viaţă. 
Naomi Wolf este activistă politică şi critic social, iar cea mai recentă carte a ei este „Give Me Liberty: A Handbook for American Revolutionaries” („Daţi-mi libertate: Manual pentru revoluţionarii americani”). Copyright: Project Syndicate, 2012. www.project-syndicate.org
