În peregrinările săptămânale prin Iaşi, îl văd deseori pe acest om. Mai întâi mă face atent muzica sa: sârbe bănăţene, hore moldoveneşti, ori marşuri vieneze. Aşezat pe un scăunel, trage de foalele acordeonului. Apoi îi remarci figura marcată de un accident: nasul îi e pe jumătate „mâncat“ de teribilul eveniment.
E Gruia Turcu, lăutarul ieşean de 60 de ani, abonat la cerşit melomanilor din Podu Roş, ori de la Palas Mall. A învăţat meseria din tată în fiu, părintele său a fost un muzicant iscusit, bunicul său era omul care nu lipsea de la nicio nuntă a Iaşiului. Nu ştie notele, dar se pricepe la matematică: îi place să numere banii pe care îi primeşte pe cântat în căciulă.
Când l-am întâlnit, într-o luni, avea căciula goală. A dat cu ea de pământ, şi-a urcat acordeonul în spate şi a plecat acasă pufnind printre dinţi. Ocări la adresa moldovenilor fără dare de inimă. „N-am făcut mai nimic. Nimeni nu dă bani azi, că e luni, sunt superstiţioşi, moldoveni proşti“, spune el.
Interdicţie pe cinci ani
Gruia e nefericit. I-au dat englezii interdicţie timp de cinci ani şi astfel este nevoit să cerşească la Iaşi, printre săraci. A mers vreme de câţiva ani, dar nu permanent, câteva săptămâni, apoi se întorcea şi cheltuia banii. Acolo cânta în stradă cu un alt ieşean muzicant, un prieten care cânta foarte bine la vioară. Făceau echipă minunată împreună. La început le-a mers excelent. Făceau în mod regulat 500 de lire pe zi, chiar mai mult, în zilele norocoase.
„Se opreau unii şi plângeau cum le cântam. Le plăcea muzica noastră. Apăreau arabii cu fetiţele şi plângeau copiii până ne umpleau pălăria de bani. Au dat şi 200 de lire odată. Dar şi bancnote de 10, de 20, de 50“, povesteşte Gruia ţiganul.
Îl întreb dacă nu i-a luat la rost concurenţa, pentru că le-au luat din vad cântăreţilor mai vechi. Spune că nu avea probleme cu ăştia, cu taxa de protecţie, cu altele, nu. Acolo este poliţie care acţionează prompt. Aşa a ajuns să-i ia şi pe ei la rost. Îşi schimbau locul, apoi oraşul. Însă, în cele din urmă, a primit interdicţie pentru cinci ani. Îl întreb cum se descurca cu mâncatul, cu dormitul, cu cazarea. Îmi spune că uneori, de la atâta cântat, uitau că mai au nevoie de hrană, de odihnă. De multe ori, ca să nu-i repereze poliţia, cântau seara, până târziu în noapte. Îi apuca şi ora 12.00, 1.00 sau chiar 2.00 noaptea, pentru că englezii se distrează de seara până târziu…
Gruia Turcu se scarpină în cap. Îi e foame, azi n-a făcut niciun ban. Îl întreb dacă nu aşteaptă să-i treacă interdicţia să meargă iar în străinătate, de această dată să strângă bani. „Mai e timp până expiră, însă şi eu am îmbătrânit. Mi-ar fi plăcut să-mi iau o vagaboandă, o femeie, să-mi care acordeonul şi să mă ajute. Începe să mă doară spatele, vârsta îşi spune cuvântul.“
Aşa am aflat că Gruia trăieşte singur. A divorţat de 20 de ani. S-a despărţit de soţia sa, nu şi de copii. Acum locuieşte aproape de strada Brânduşa, la o casă, într-o zonă locuită de mulţi ţigani. Stă singur într-o cameră, la un nepot de-al său. „Copiii mei sunt mari.“
E omul pe care îl vezi zi de zi cântând din acordeon pe străzile Iaşiului, copiii şuşotind despre el că nu are nas. De la omul de 1.000 de euro pe zi, a ajuns să se mulţumească azi şi cu câteva zeci de lei. Numai să aibă ce să mănânce, până la expirarea interdicţiei la cerşit în UE…
