În ţara în care bătrâneţea este, de cele mai multe ori, asociată cu imaginea vârstnicului bolnav şi neputincios, sărac lipit şi neîngrijit, infirm şi sătul până peste cap de viaţă, se întrevede firav şi o pătura socială a privilegiaţilor financiar, a acelor seniori care sunt ajutaţi, contra cost, să îşi trăiască într-un mod decent ultima parte a vieţii.
Aceştia provin, în majoritate, din familiile românilor bogaţi, care fac performanţă în străinătate şi care îşi permit să cheltuiască în jur de 10.000 de euro pe an, numai ca să-i fie bine „bunicului drag, rămas singur în ţară”.
În Bucureşti, există câteva cămine private de lux, specializate în îngrijirea vârstnicilor, iar profitul acestora este posibil tocmai pentru că afacerea a devenit de nişă.
Dată fiind prejudecata larg răspândită, conform căreia azilul ar înseamna, de fapt, un abandon din partea familiei, şi nu un centru civilizat care să te ajute să-ţi facă viaţă mai uşoară atunci când nu mai reuşeşti să-ţi duci de grijă singur, rezidenţii sunt minţiţi la început, atât de familie cât şi de cadrele medicale. Cel mai adesea li se spune că se află, pentru o perioadă scurtă, într-un centru de recuperare sau într-o casă de vacanţă.
Abandonul este, de fapt, un mit fals. Bătrânii sunt sunaţi zilnic de familie, vizitaţi în vacanţe sau de sărbătorile mari, la fel cum s-ar întâmpla şi dacă ar sta singuri, într-un apartament de bloc.
Singura diferenţă constă în faptul că aici, sub supravegherea unui cadru specializat, familiile, care se află la mii de kilometri depărtare de ei, îi ştiu mai în siguranţă. „Dânşii nu-şi mai pot purta singuri de grijă sau, chiar dacă nu au mari probleme de sănătate, suferă de singurătate şi lipsă de comunicare, iar famiile lor, din varii motive, nu le mai pot oferi asta”, spune Elena Ghica, proprietara centrului pentru recuperare Senior Medcenter.
Minciuni inofensive
O altă minciună gogonată, dar inofensivă pentru bunici, ţinteşte cheltuiala unei asemenea „vacanţe”.
Adevărata notă de plată este achitată integral de fiul sau fiica stabiliţi în ţări precum Germania, Franţa, Canada sau Italia, în timp ce vârstnicului i se comunică faptul că e vorba de o sumă modică, pe care ar fi putut-o suporta fără probleme şi el din pensia care vine lunar de la stat. „Valoarea reală i-ar îngrozi şi nu ar accepta veci ca fiul să facă o asemenea cheltuială pentru ei”, explică Elena Ghica. „Familiile ne roagă să nu le spunem la început adevărul, pentru că bătrânii sunt sensibili şi ar interpreta greşit gestul copiilor. În scurt timp, însă, aceştia se acomodează la noi, leagă prietenii, îşi povestesc vieţile împreună în living, îşi fac amici cu care vor să împartă camera în care dorm, le place că nu mai sunt singuri şi se trezesc că nu mai vor să plece de la noi”, adaugă şi Ştefania Petre, unul dintre managerii unui astfel de centru, care se numeşte „Azil privat”.
Căminul cere pentru toate serviciile oferite 600 de euro lunar. Pe lângă partea clasică de îngrijire, masaj şi kinetoterapie, seniorii au psiholog cu care lucrează zilnic, în funcţie de hobby-ul personal, la desen, pictură, tricotaj, integrame , jocuri de logică sau teste de cultură generală.
Ascultă muzică, vizionează filme împreună, merg în parc, iar de sărbători primesc colindători. „Sunt activităţi ca să nu se plictisească, să-i ţină ocupaţi, iar lor le place asta”, spune psihologul.
„Mi-am propus să ajung la 100 de ani”
Steluţa Hagi are 88 de ani şi putem să-i spunem adolescentina grupului. La câţiva metri de camera ei se află Florette, ” un nume franţuzit, cu doi şi un la sfârşit,”, o fosta profesoară de matematică , uşor stresată din cauza ridurilor care nu dau bine în poza pentru ziar, erau multe şi subţiri precum harta unui sistem hidrografic, ajunsă la venerabila vârstă de 93 de ani.
Iar la un etaj inferior, se află un domn, fost cadru militar, care merge zilnic „în sala de gimnastică”, să-şi dezmorţească gleznele de 97 de ani.
Toţi sunt blânzi, cu zâmbete ca de copii şi la fel de neajutoraţi. Viaţa lor, povestită în livingul în care îşi omoară timpul, pare un puzzle cu cărţile care îl compun puse aiurea.
Bunicii împletesc brusc fragment din tinereţe sau copilărie cu detalii inopinante despre nepoţii sau strănepoţii favoriţi, durerile de oase de acum cu amintiri de viaţă vintage-interbelice.
Doamna Steluţa a mers timp de 35 de ani, în fiecare vară, la copii, în Germania, unde profesează ca medici, iar anul acesta a fost pentru prima dată când a renunţat la vizite, întrucât se simte slăbită. „Nu vreau să mă mut definitiv în Germania, pentru că nu cunosc limba deloc şi nu-mi place asta”, explică străbunica motivul pentru care a hotărât să-şi petreacă timpul într-un cămin pentru vârstnici. Femeia croşetează zilnic şi face icoane pe care le trimite cadou la familie, în Germania.
Florette are însă un alt motiv: „băiatul meu are 68 de ani şi suferă de poliartrită. Mi-am cerut scuze faţă de el, pentru că mă are şi pe mine pe cap şi m-am mutat aici, să stau cu alţii de vârsta mea. Eu mi-am propus să trăiesc o sută de ani. M-am întâlnit cu foştii mei elevi când aveam 81 de ani, apoi peste zece ani, la 91 de ani. Le-am spus însă că peste alţi zece nu voi mai veni, întrucât eu vreau să trăiesc o sută şi să pun punct”.
„Ca acasă”
Pentru a crea un climat „ca acasă”, cum îşi zic cei de la Senior Medcenter, rezidenţii de aici sunt luaţi la cumpărături, au program de plimbare în parc, merg la spectacole, primesc zilnic presa, sunt duşi la biserică şi beneficiază de asistenţă duhovnicească.
Serviciile de îngrijire constau în igienizarea şi toaletarea zilnică a rezidentului, ajutarea la activităţi zilnice, însă sunt cazate şi persoanele care rămân cu sechele în urma unor accidente vasculare, stări post traumatice sau cu alte afecţiuni care întreţin deficitul motor. Pentru acest pachet, costul lunar ajunge la 1.000 euro. „Cel mai vechi rezident al nostru este o doamnă care e la noi de trei ani şi nu credem că va mai pleca”, spune Ghica.
Impactul emoţional fiind puternic la vârsta lor, rezidenţii de aici cred că sunt într-o casă de vacanţă. „De la o vârstă, mulţi dezvoltă forme de demenţă,uită repede ce fac, îşi pot lua medicamentele de cinci ori pe zi, fiind convinşi că nu le-au luat deloc, pot uita gazele aprinse, în general, nu-şi mai pot duce singuri de grijă”, explică Elena Ghica.
Nu numai că sunt îngrijite din punct de vedere medical, dar doamnele din acest cămin vor să rămână cochete până în ultima clipă.
Tania, de pildă, o bunică a cărei fata e stabilită în Italia, a încercat în decembrie două culori la păr până să-i placă una. „Nepotul mi-a zis că îmi stă teribil, iar de Paşte, când vine să mă viziteze, vrea să mă găsească la fel”, povesteşte femeia, râzând cu o dantură perfectă, demnă de Hollywood.
Livingul în care socializează şi privesc la televizor e plin de femei şi bărbaţi de vârsta a treia. O doamnă îmbrăcată în sacou, cu eşarfă la gât şi aparat auditiv la ureche ne spune că a fost profesor universitar la Facultatea de Construcţii şi că familia ei e plecată în Canada.
Bucuroasă de vizită, femeia se oferă să ne conducă la uşă.
Mă ia discret de braţ, iese cu noi în curte, ne apropiem de maşină şi prinsă peste urechi de poveste, ar fi plecat oriunde cu mine, fără să înţeleagă că i s-ar putea întâmpla ceva. „Acum trebuie să ne luăm la revedere şi să ne întoarcem în casă”, se aude o voce tare, ca pentru surzi, trezind brusc bătrâna.
