Controversa a fost auzită în mas-media nu demult, când Biserica a refuzat public celebrarea funeraliilor religioase în cazul unor vedete precum Mădălina Manole şi Mălina Olinescu, persoane poate imature sau egoiste, fiindcă prin gestul lor au provocat în mod asumat nefericirea ulterioară a familiei, dar cu siguranţă nu şi cele mai păcătoase femei în timpul vieţii.
Întrebarea este auzită însă oriunde şi oricând în societate, sinuciderea rămânând în sociologie cea de a patra cauză de mortalitate generală şi a doua cauză de mortalitate la adolescenţi( după accidentele de circulaţie).
Este, din păcate, actul fatal cel mai greu de prevenit în cabinetul psihologului, psihiatrului sau în faţa duhovnicului.
Ce zice canonul
Din punct de vedere teologic, interpretarea actului suicidal ca păcat împotriva Duhului Sfânt a fost lămurit în Sinoadele Bisericii de sute de ani.
Canonul bisericesc are la bază interpretarea lărgită a poruncii de a nu ucide: aşa cum nu trebuie să ucidem pe altul, nu trebuie nici să ne punem nouă înşine un sfârşit voluntar al existenţei.
Omul nefiind propriul său creator,ci născându-se sub influenţa benefică a Creatorului,nu are niciun drept asupra naşterii sale sau sfârşitului. “Este tipul de gândire care explică rezistenţa Bisericii, generic vorbind, şi faţă de eutanasie sau pedeapsa cu moartea”, explică teologul Radu Preda.
Purtatorul de cuvânt al Patriarhiei, părintele Constantin Stoica, adaugă că în lumea de azi, educată fără semnificaţia profundă a vieţii, “canoanele Bisericii vin cu un rol pedagogic, să nu încurajeze sub nicio formă sinuciderea şi să arăte semenilor că nu e bine să faci asta. Criminalul, spre deosebire de sinucigaş, are teoretic, după gestul abominabil, o perioadă în care se poate căi, în care să-i pară rău de gestul făcut şi să se îndrepte, pe când sinucigaşul nu”.
Pentru Biserica Ortodoxă, singura excepţie de la regulă o reprezintă oamenii cu probleme psihiatrice, cei care nu sunt în deplinătatea facultăţilor psihice atunci când decid să-şi ia viaţa.
Cardinalul Ravasi, mai indulgent
O interpretare mai indulgentă am regăsit-o în cartea “Întrebări privitoare la credinţă”, a cardinalului catolic Gianfranco Ravasi, apărută la Humanitas.
Între altele, cadinalul mărturiseşte că a fost el însuşi martorul unui sfârşit tragic al unui fost coleg, devenit sarcedot şi paroh.
Cu puţin timp înaintea hotărârii de a se spânzura, vorbise cu el la telefon şi nu şi-ar fi putut închipui niciodată “furtuna care creştea în el şi care l-a condus la acel sfârşit”.
Ravasi nuanţează într-o notă personală problema sinuciderii: “Ţinând seama de adâncul mister, de chinul, de complexele şi delicatele dinamici psihologice şi mentale care stau la baza acestui gest şi de enorma suferinţă a familiei şi respectând ferm totuşi principiul transcendeţei vieţii, Biserica Catolică, pe bază nu numai pastorală, ci şi juridică (în canonul 1184 din Codul de drept canonic, chiar dacă indirect), propune comunităţilor să celebreze funeraliile religioase ale sinucigaşilor. Desigur, cei care cu un dispreţ ostentativ faţă de viaţă, să ne gândim, pentru a simplifica, la ruleta rusească sau dintr-o opţiune ideologică, în deplină autonomie şi ca o sfidare şi-au pus capăt zilelor, aceştia nu vor putea avea funeralii religioase”.
Rugat să interpreteze citatul lui Ravasi, teologul Radu Preda crede că opinia acestuia este dictată mai mult de o grijă pastorală: “Ea trebuie citită în contextul în care, totuşi, dispoziţiile canonice rămân în vigoare, dar interpretarea lor trebuie făcută de la caz la caz”.
Omul e mai mult “trestie” şi mai puţin “gânditoare”, e o structură sensibilă, consideră istoricul Ovidiu Pecican, iar asta ar fi şi una dintre cauzele pentru care, într-un moment depresiv, renunţă la viaţa lui atât de uşor.
În opinia lui, “creştinismul nostru, atât de frumos în filizofia lui prin iubirea faţă de semen, ar trebui să fie mai indulgentă şi să acorde asistenţă spre moarte şi acelor suflete amărâte, Biserica are datoria să se apropie cel mai mult tocmai de acei oameni”.
