Achitarea lui Adrian Năstase în dosarul „Mătuşa Tamara‘‘ reprezintă un sfârşit fără glorie al luptei anticorupţie, o pată pe obrazul „european‘‘ al României şi actul oficial de deces al Justiţiei.
Într-o discuţie purtată nu demult cu reprezentantul unei importante ţări europene la Bucureşti, am îndrăznit să-i reproşăm dubla măsură pe care ţara sa o aplică României, pe de o parte, şi Croaţiei, de cealaltă, în materie de corupţie. Croaţia, ţară care tocmai a semnat tratatul de aderare, va deveni membră UE fără a avea atârnată de gât eticheta infamantă a corupţiei care este asociată Mecanismului de Cooperare şi Verificare, deşi este cel puţin la fel de coruptă ca şi România, dacă nu chiar într-o stare mai gravă. „Iată, încercam noi să argumentăm, tocmai şi-au arestat fostul prim-ministru pentru corupţie, ce Dumnezeu!‘‘ „Da, a venit replica ce ne-a lăsat fără replică, este adevărat, l-au arestat. Voi, nu‘‘. Achitarea lui Adrian Năstase reprezintă semnalul cel mai puternic pe care îl dă România Occidentului că a pierdut lupta împotriva corupţiei şi că Justiţia a părăsit demult aceste meleaguri. În comparaţie cu achitarea lui Năstase, nimic nu mai contează: nici sacrificiile indurate pe altarul austerităţii, nici respectarea limitelor de deficit, nici reforma aparatului de stat, nimic. În ochii europenilor şi ai americanilor nu va conta decât pata corupţiei de pe obrazul României, o ţară care s-a aşezat singură la marginea lumii civilizate, o ţară pe care nimeni nu poate conta în mod serios fără să rişte o cruntă dezamăgire. O ţară unde investiţiile sunt mult prea complicate de această corupţie generalizată ca să merite riscul. O ţară de mâna a doua.
Potrivit unor surse dintre cele mai credibile, la întâlnirea pe care au avut-o cu juriştii europeni aflaţi la Bucureşti pentru a evalua starea reformei Justiţiei, judecătorii Înaltei Curţi au recunoscut că nu îl vor condamna niciodată pe Năstase. Scurt, brutal, fără ruşine şi atât de cinic încât bieţii europeni au rămas cu gurile căscate. Dar ce anume îi poate determina pe reprezentanţii celei mai importante instituţii a sistemului de justiţie din România să recunoască deschis şi fără complexe că nu dau doi bani pe propria misiune, pe propria integritate, pe propria onoare şi pe interesele fundamentale ale României? Pe scurt, impunitatea. Şi aici nu este vorba de inamovibilitatea judecătorilor ci de apartenenţa acestora la reţeaua subterană din care fac parte judecătorii de la Curtea Supremă, politicieni, generali de poliţie şi ai fostelor şi actualelor servicii secrete care parazitează ţara ca un cancer ce nu poate fi extirpat. Este reţeaua care îl plasează pe Ion Iliescu la palatul Cotroceni, pe Cătălin Voicu în funcţia de consilier prezidenţial al lui Ion Iliescu, pe Adrian Năstase în funcţia de prim-ministru şi pe soţii Costiniu la Curtea Supremă. Deîndată ce devii membru al reţelei, eşti un om făcut pentru că ai câştigat cel mai valoros lucru: Impunitatea. Reţeaua va avea grijă ca niciun om de-al ei să nu păţească nimic. Mecanismul nu este complicat. L-a descris acelaşi Voicu, un om care pare să ştie totul despre reţele şi gherila urbană. În cazul „Mătuşa Tamara‘‘ faptele erau relativ clare: Doamna Dana Năstase s-a dus cu un geamantan de bani cash – 400.000 de dolari – la o bancă unde a spus că suma reprezintă valorificarea bunurilor moştenite de la celebra mătuşă matusalemică. În 1999, Oficiul pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor a făcut un document legat de toată afacerea asta iar în 2000, când a devenit prim-ministru, chiar la prima şedinţă a proaspătului guvern Năstase, l-a numit pe Ion Melinescu în fruntea OPCSB. La scurtă vreme documentul cu pricina a dispărut. Avem aici de toate: evaziune, spălare de bani, dare şi luare de mită, trafic de influenţă, abuz în serviciu. Primul lucru pe care trebuie să-l faci dacă DNA-ul îţi face dosar şi dacă acesta ajunge la Curtea Supremă este să obţii un număr cât mai mare de amânări. Pe măsură ce amânările se succed la nesfârşit, interesul public pentru caz se diminuează, indignarea se stinge şi faptele însele tind să se estompeze. Inculpatul însuşi este transformat în victimă „târâtă prin tribunale‘‘ şi atunci când vremurile sunt coapte vine şi achitarea. Şi exact în acel moment apare Ion Iliescu care deplânge faptul că „bietul om a fost tracasat‘‘. Cercul este închis, reţeaua, solidă. E sufficient să ne uităm numai la dosarele de corupţie cu cele mai multe amânări şi lucrurile vor deveni clare.
Dacă s-ar rupe numai câteva noduri, dacă un grup mic de judecători curajoşi şi integri ar reuşi să spargă Sistemul, acesta s-ar prăbuşi sub propria greutate. Dar achitarea lui Adrian Năstase transmite mesajul că Sistemul este intact. Năstase va fi, probabil, achitat şi în celelalte două dosare, se va întoarce în fruntea partidului şi, poate, a ţării şi totul va reveni la normal. Dacă nu, nu-i nicio problemă, pentru că şi dincolo, la PDL e la fel. Când ai de ales între Năstase şi Elena Udrea, care îşi face mai nou campanie cu oamenii lui Năstase, – Oprea, Miki Şpagă sau, mai nou, Piedone – atunci nu ai realmente de ales. Or, o ţară coruptă şi nedreaptă în care Năstase şi Udrea câştigă iar Monica Macovei pierde, este o ţară tristă şi lipsită de speranţă.
