Tot ce se întâmplă astăzi în Europa confirmă mai puternic decât niciodată ceea ce ar fi trebuit să ştim de multă vreme. Dacă vrem să ne fie bine, trebuie să ne bazăm în primul şi în primul rând pe noi, nu pe alţii.
Oricât de binevoitori ar fi partenerii ţării noastre, în vremuri normale, în sprijinul pe care ni-l dau pentru a duce la capăt proiectele comune, când loveşte nevoia, fiecare dă cu brutalitate la o parte interesele celuilalt pentru a şi le atinge pe ale sale.
Este ceva nou? Este condamnabil? Noi am proceda altfel? Nu. În astfel de momente, instinctul de conservare învinge chiar şi cele mai altruiste porniri. În vremuri de criză, fiecare ţară este pe cont propriu. Acum se vede cât de mult ne luăm în serios responsabilităţile, cât de puternici sau cât de slabi suntem, cât de bine ne valorificăm resursele sau cât de mult depindem de banii, expertiza şi generozitatea altora.
Degeaba se supără politicienii, cu preşedintele în frunte, că băncile austriece vor reduce sumele pe care le acordă spre creditare clienţilor din România. Degeaba le reamintesc că au făcut profituri excepţionale anii trecuţi. Între obligaţia fair-play-ului şi teama că le-ar putea fi retrogradat ratingul de ţară, dacă nu îşi micşorează expunerea în ţările din Est, era evident încă de la început ce vor alege austriecii. Problema nu este însă la ei, ci la noi. Şi ea este una profundă, nu conjuncturală.
Procesul de tăiere a cheltuielilor bugetare, început în 2010 şi care ar trebui să continue în ritm alert şi anul viitor şi în 2013, reprezintă primul gest concret de materializare a unui act de sinceritate. Am recunoscut, în sfârşit, că depindem de banii altora pentru a ne susţine cheltuielile publice şi am decis să reducem această dependenţă care ne putea îngenunchea. Dar nu este suficient.
Pentru ca România să atingă performanţa de a fi o ţară care stă pe picioarele ei mai este nevoie şi de alte momente de sinceritate. Cel mai important: să realizeze că nu va reuşi să se dezvolte câtă vreme nu investeşte în oameni.
Prima prioritate sunt angajaţii statului. Perioada 2000-2008 a dovedit că, şi atunci când există bani pe pieţele internaţionale, corupţia şi incompetenţa celor ce administrează statul anulează în mare parte beneficiile unei conjuncturi financiare favorabile. Degeaba am avut fonduri, degeaba s-au încasat miliarde de euro din privatizări, degeaba am avut acces la credite ieftine, dacă toate aceste resurse au fost risipite.
Când un stat are pe mână atâţia bani şi nu este în stare să îi pună la lucru, să îi transforme în lucrări de infrastructură, în servicii mai performante, în stimulente, care la rândul lor să ajute economia privată să creeze plusvaloare, nu vorbim de un accident, ci de o regulă, de un comportament tipic de perdant. Înseamnă şi că, indiferent cât de bine o duc cei din jurul nostru şi cât de mult ar vrea să ne ajute pentru a câştiga împreună, de noi nu se va lipi bunăstarea.
Chiar şi într-o perioadă grea, cum a fost după 2009, am avut oportunităţi. Cea mai importantă, pe care o ratăm an de an, o reprezintă fondurile europene, care ar fi putut suplini în bună măsură ce am pierdut prin restrângerea disponibilităţilor de creditare. Banii de la Bruxelles ar fi fost un ajutor preţios pentru repornirea economiei. Dar nu numai.
Mai puţină hoţie şi o mai bună administrare a companiilor de stat ne-ar fi putut scuti de pierderea unor sume consistente, care puteau fi canalizate spre proiecte publice sau ar fi permis reducerea taxelor. Miliardelor de euro pe care le-au pierdut companiile de electricitate prin transfer către „băieţii deştepţi” sau prin ratarea unor oportunităţi de afaceri li se adaugă sumele importante risipite de toate celelalte companii aflate pe lista neagră a FMI. Dacă tot ne este greu să facem sau să atragem bani, am putea măcar să nu îi risipim sau prăduim pe cei pe care îi avem.
Nici una dintre problemele expuse mai sus nu este nouă. După cum nu este nouă nici lehamitea care ne încearcă de câte ori ni le reamintim. Toate par că s-au născut o dată cu România şi că nici unul dintre noi nu va trăi să le vadă rezolvate.
Cu toate acestea, dacă există vreo şansă ca undeva în viitor lucrurile să se schimbe, ea este condiţionată în totalitate de calitatea oamenilor care lucrează în instituţiile statului. De aceea, nu se poate vorbi despre viitorul acestei ţări, despre cum va arăta ea peste 20 de ani, fără să aducem în discuţie schimbările prin care trebuie să treacă armata de funcţionari publici.
Astăzi, toată atenţia pare îndreptată doar asupra problemei corupţiei. Ea este importantă, dar conectate şi cel puţin la fel de importante sunt şi politicile de resurse umane din administraţiile centrale şi locale. De la numărul optim de poziţii în organigramă la obiective şi proceduri, de la modul în care sunt recrutaţi angajaţii la criteriile de evaluare şi promovare, de la salarii şi bonusuri la penalităţi şi răspundere materială pentru decizii greşite, toate trebuie cântărite cu precizie ştiinţifică pentru a avea un stat onest, competent şi eficient.
Corupţia şi incompetenţa trebuie atacate simultan. Degeaba ai o administraţie care rezistă la tentaţii, dacă ea nu ştie ce trebuie să facă pentru a creşte rata de absorbţie a fondurilor europene. Degeaba ai una care ştie ce are de făcut, dacă preferă să ajute un solicitant care nu îndeplineşte condiţiile cerute de Bruxelles, pentru că primeşte şi ea cotă-parte.
În plus, şansele ca mesajul anticorupţie transmis de procurori să ajungă la corpul funcţionarilor publici sunt mai mari dacă ei sunt competenţi şi au mai mult de pierdut decât libertatea, în cazul în care sunt prinşi. Un specialist care a muncit din greu pentru cariera sa, care a ajuns pe merit în poziţia pe care o ocupă se va gândi de două ori înainte de a-şi asuma riscul de a da cu piciorul la tot ce a clădit în zeci de ani, chiar şi dacă tentaţia unui câştig ilicit este mare.
O masă de profesionişti va exercita, la rândul ei, presiune împotriva corupţiei, de jos în sus, împotriva şefilor numiţi politic. Nici un ministru, secretar de stat, director, şef de serviciu nu fură de unul singur. Nu vrea, dar nici nu poate. O face în numele partidului, chiar şi atunci când bagă toţi banii în buzunarul propriu, dar prin intermediul unuia sau mai multor subalterni. Care, la rândul lor, manipulează structurile instituţiei, dar şi procedurile. În clipa în care structurile de bază vor fi formate în marea lor majoritate din profesionişti care nu vor accepta să îşi pericliteze sub nici o formă statutul şi cariera, complicităţile tacite vor deveni excepţie. Şi la fel şi actele de corupţie.
Sigur, veţi spune, dar aici este de fapt un cerc vicios. Totul pleacă de la numirile politice. Liderii de partide şi cercurile de conducere plasează în poziţii-cheie oameni obedienţi şi adesea incompetenţi tocmai pentru că un om de caracter nu ar accepta nici să fure bani pentru ei, nici să-şi transforme subalternii în masă de manevră electorală. Deci nu au nici un interes să promoveze profesionalizarea corpului de funcţionari publici. Aşa şi este. De aceea am ajuns în situaţia în care suntem şi care pare fără ieşire.
Doar că există şi momente de răscruce. În care, măcar şi teoretic, poate apărea o şansă ca lucrurile să se schimbe. Ca acela în care un partid aflat la putere încearcă să îşi convingă electoratul că merită un nou mandat aducând ca argumente reformele pe care le-a promovat. Caz concret: PDL.
Reformele pe care PDL le invocă sună bine pe hârtie, dar au o mare problemă. Cetăţenii nu le simt. De ce? Pentru că sunt jumătăţi de măsură. În cel mai fericit caz au fost intenţii bune, nefinalizate. Din ce cauză? Aceeaşi pe care o invocam şi mai sus. Lipsa unui număr consistent de funcţionari publici oneşti, competenţi şi motivaţi care să le transpună în realitate.
Degeaba au redus numărul de bugetari pentru a economisi din puţinele resurse financiare pe care le avem pentru a le direcţiona spre construcţia de autostrăzi, de exemplu, dacă angajaţii Ministerului Transporturilor şi ai Companiei de Drumuri nu se ridică la înălţimea misiunii care le revine.
După ce, din 1990 încoace, au cheltuit zeci de miliarde de euro cum le-au cheltuit – astfel încât tot pe ultimul loc în Europa am rămas la infrastructură de transport -, după ce au dirijat şi adjudecat licitaţii cum au făcut-o, după ce au ignorat fondurile europene pe motiv că ar fi prea multe hârtii de completat, de unde să găsească aceiaşi funcţionari resurse de competenţă şi motivaţie ca să se transforme peste noapte în nişte profesionişti ai construcţiilor de autostrăzi şi să le finalizeze la termen?
Cum vor reuşi funcţionarii responsabili cu absorbţia fondurilor europene, care au avut rezultate catastrofale până acum, să urce rata de succes de la 3% la peste 20%?
Cum vor reuşi toţi managerii companiilor de stat cu pierderi colosale să se transforme în nişte manageri model şi să atingă ţintele agreate cu instituţiile financiare internaţionale?
Răspunsul este foarte simplu: nu vor reuşi. Iar PDL va plăti cu vârf şi îndesat preţul eşecului său de a fi ignorat în tot acest timp nevoia de a avea o politică de resurse umane coerentă şi orientată spre performanţa statului. Una care să fi împiedicat oameni precum Botiş, Apostu, Andreescu să ajungă miniştri, primari sau secretari generali ai Guvernului, înainte să o facă DNA sau ANI.
Singura şansă pentru a limita proporţiile dezastrului este ca Emil Boc să se folosească de angajamentul luat de Guvern în faţa „troicii”, pentru numirea unor manageri privaţi în fruntea companiilor de stat cu probleme şi să extindă metodele profesioniste de recrutare şi pentru alte funcţii din administraţie. Iar noii şefi să aibă trecută în fişa postului obligaţia de a-şi recruta şi ei principalii colaboratori tot prin aceleaşi metode.
Nu ar dura mai mult de câteva luni ca statul să beneficieze, chiar şi parţial, de o nouă garnitură de vârf în fruntea principalelor instituţii publice. Ei ar fi primii chemaţi să gestioneze traversarea cu bine a unui an care se anunţă extrem de dificil, prin combinaţia de criză economică şi alegeri, dar şi să iniţieze poate cea mai importantă lege care să schimbe faţa statului român.
Un nou act normativ care să reaşeze din temelii modul în care sunt recrutaţi, numiţi, evaluaţi, remuneraţi, recompensaţi şi penalizaţi funcţionarii publici şi angajaţii companiilor de stat. O lege care să se inspire nu din manualele de socialism ştiinţific, ci din bunele practici ale marilor companii private. O lege care să aducă rapid în fruntea administraţiei absolvenţi de Harvard, nu de Spiru Haret, care să recompenseze competenţa şi loialitatea faţă de România, nu faţă de liderii de partide.
Ca să ajungem să ne bazăm pe noi înşine, trebuie ca mai întâi să fim conduşi de cei mai buni dintre noi. Atât timp cât acest lucru nu se întâmplă, nu avem dreptul să fim supăraţi nici pe Austria, nici pe Germania, Franţa, America, sau pe oricine altcineva, ci doar pe noi înşine.
