A scris numeroase cărţi pentru copii şi adolescenţi, pentru care a primit o serie de premii importante. În România, i-au apărut patru romane, dintre care cel mai recent a fost scris împreună cu un alt scriitor spaniol. Acum, Care Santos ne împărtășește părerea ei despre vocea scriitorului în Spania și în lume, despre cum e să scrii un roman la patru mâini, despre realitate, ficțiune și magie.
RL: Privind în urmă, cum pare drumul de la prima carte publicată și până acum?
Care Santos: Am învăţat mult, m-am bucurat mult, m-am schimbat – toţi ne schimbăm –, odată cu mine s-au schimbat şi cărţile mele. Sper să continui să învăţ, să mă bucur şi să mă schimb, iar toate astea să se reflecte în cărţile mele viitoare.
Ce statut are un scriitor în Spania? Cât de puternic este glasul lui în societate?
Mi se pare că vocea scriitorilor se aude tot mai slab din diferite motive. Primul derivă din însăşi natura scriitorului: unii se delectează auzindu-şi propria voce, în vreme ce alţii nu putem veni decât cu îndoieli şi întrebări. Rolul „intelectualului“ aşa cum era el înţeles în secolul trecut îşi pierde din vigoare. Pe de altă parte, există tot mai multe voci care îşi dau cu părerea. Pe reţelele sociale e multă gălăgie, oricine are în mână un telefon sau o tastatură e gata să emită o opinie – chiar dacă n-ar trebui să o facă. Nu opiniile ne lipsesc în ziua de azi, ci mai curând persoanele cu discernământ, care să modereze dezbaterea şi s-o nuanţeze. Acesta, cred eu, e adevăratul rol al scriitorilor de acum, mai ales prin intermediul operelor lor, iar unii chiar ştiu să-l joace cu mult succes.
Există anumite deprinderi, obiceiuri pe care le aveți ori de câte ori vă apucați de scris? Tabieturi?
Obiceiurile sau tabieturile mele s-au adaptat circumstanţelor mele. De exemplu, înainte vreme, puteam scrie oriunde în afara casei. Cât timp copiii erau mici, mergeam să scriu la o mânăstire. Acum prefer să scriu acasă. Mereu acompaniată: de un poem al lui Antonio Machado, care mă inspiră, de dicţionare…, de Suitele pentru violoncel solo de Bach. Aş putea spune că acesta e unul dintre cele mai vechi tabieturi ale mele. Tot de la început cred că mi-am păstrat şi modul de lucru: o primă formă pe care o scriu dintr-un foc, o lungă perioadă pentru corecturi, un timp de odihnă, revizia finală. Ah, şi îndoielile, şi temerile! Care nu dispar niciodată.
Pentru un scriitor, în ce măsură poate fi despărțită realitatea de ficțune?
Viaţa e prea anodină şi prea vulgară ca să poată exista în absenţa ficţiunii. Realitatea fără ficţiune ar fi insuportabilă. Romanele noastre se inspiră din realitate, asta e partea cea mai bună. Materiile noastre prime sunt realitatea şi imaginaţia. E logic să nu le putem deosebi mereu…
Ați avut un model pentru personajul Iris, din „Cel mai frumos loc din lume e chiar aici“?
Iris ar putea fi oricine. O femeie la necaz, un bărbat într-o pasă proastă… Cu toţii am fost la un moment dat Iris, cu toţii vom fi vreodată Iris. Nu trebuie să mergi departe ca să găseşti modele pentru acest personaj.
Momentele de magie din carte sunt minunate și inspiraționale. Până unde putem merge cu refugierea în vis?
Mă încântă supranaturalul, inexplicabilul. Cred că face parte din viaţa noastră, deşi mulţi n-au curaj să recunoască. Cu toţii avem în noi o vână spirituală, care ne leagă de intangibil. În cazul meu ea chiar există, deşi mă consider o femeie destul de carteziană, iar de aici rezultă o minunată temă literară.
Ați avut parte de momente magice în viață?
Magia cotidianului se manifestă uneori printr-un prieten sau o prietenă care-ţi întind mâna la momentul potrivit. Fireşte, am trăit şi fapte inexplicabile doar prin puterea minţii – cine nu? Înţelegem mai puţin decât avem impresia. Tot aşa, există mult mai multe lucruri decât cele pe care le percepem prin simţuri. Noi credem că avem totul sub control, pentru că omul e o fiinţă trufaşă, dar nu e chiar aşa.
Cu care dintre personajele pe care le-ați creat în romanele dumneavoastră vă identificați cel mai mult?
Toate personajele mele au ceva din mine, chiar şi cele mai perverse. Deşi, dacă ar fi să aleg doar unul, cred că aş rămâne la Violeta, din „Încăperi ferecate“.
Cum este să scrii o carte la patru mâini?
Francesc Miralles este unul dintre prietenii mei cei mai buni. Doar aşa admit să scriu o carte la patru mâini. Mi-era limpede că aveam să ne înţelegem bine pe plan profesional pentru că avem moduri similare de a lucra şi a înţelege poveştile. Şi mai ştiam şi că prietenia noastră n-avea să fie afectată. A fost o experienţă care ne-a îmbogățit sufletește, dar ne-a și amuzat foarte mult.
Care a fost cea mai emoționantă sau interesantă întâlnire cu un cititor?
Cititorii sunt mereu interesanţi. Îţi spun nişte lucruri despre cărţile tale de care habar nu aveai sau pe care nu le observaseşi. Ei sunt partea cea mai bună a acestei meserii solitare: posibilitatea de a vedea că lucrurile care te-au emoţionat pe tine îi emoţionează şi pe alţii. Poţi învăţa multe de la ei şi de la generozitatea lor.
Cu ce impresie ați plecat din România?
România e o ţară care mă entuziasmează. Am fost foarte fericită aici, tocmai graţie ci-titorilor mei, editoarei mele, cărţilor mele. Mă simt iu-bită şi bine primită. Am fost foarte tradusă, astfel că opera mea e cunoscută. Am avut parte de traducători excepţio-nali. Şi am venit destul de des ca să mă pot simţi ca acasă. Îmi doresc mereu să revin la Bucureşti şi, dacă e posibil, să călătoresc puţin prin ţară. Sper s-o pot face iar curând, foarte curând.
CV
Care Santos s-a născut în 1970, în oraşul Mataró din apropierea Barcelonei. A scris de la vârsta de 8 ani, câştigând prima competiţie literară la 14 ani. A studiat mai întâi dreptul, urmând tradiţia familiei, iar apoi filologia la Universitatea Autonomă din Barcelona. Şi-a început cariera jurnalistică la „Diari de Barcelona“, lucrând ulterior în redacţiile cotidianelor „ABC“ şi „El Mundo“. În prezent, este critic literar la suplimentul „El Cultural“ al ziarului „El Mundo“ şi coordonează site-ul dedicat literaturii spaniole „La Tormenta en un Vaso“. Este fondatoarea Asociaţiei Tinerilor Scriitori Spanioli, a cărei preşedintă a fost timp de opt ani. În România, i-au fost traduse la Editura Humanitas Fiction romanele „Încăperi ferecate“, „Aerul pe care îl respiri“, „Poftă de ciocolată“ și „Cel mai frumos loc din lume e chiar aici“.
Opera lui Care Santos e publicată în peste 20 de țări.
